Treaba asta cu predatul e pentru unii tineri care nu își găsesc de lucru în alt domeniu, un fel de joacă de-a profu’…  un anti-prof mai bine zis, căci proaspeții absolvenți ba țopăie zglobii și absenți prin clasă de nu mai deosebești copilul de adult, ba dau buzna afar’ pe ușa școlii în hohote de plâns după ce urechiușele prețioase au încasat vreo două insulte de la un băiețaș plictisit pentru care divertismentul e un lanț de ofense la adresa tinerei dăscălițe.                                                                                                                                        

La pol opus, sunt cadrele didactice care adoptă stilul dictatorial – nu zâmbesc, nu poartă conversații în afara lecției cu elevii și nu îi interesează câtuși de puțin inteligența emoțională a copilului. Atâta timp cât drăgălașii nu mișcă în front, copiază conștiincios table întregi și nu afișează niciun fel de emoție, e totul perfect. Asta-i carte, domle’! Carte cum se făcea pe vremea mea! Mda… nu contest veleitățile metodologice ale acestor domni profesori și îmi amintesc cu mare drag de unii dintre cei care și-au lăsat amprenta asupra culturii mele generale… da, cultură, dar nu educație. Cam asta e problema….ce se presupune că face un profesor? Predă, strict? Sau educă prin predare? Personal, aș zice să mai ștergem praful de pe mentalitatea comunistă, hai să ne scuturăm un pic de conservatorism și să ne mai punem și în locul elevului! În special în locul elevului cu părinți divorțați, în locul elevului orfan de un părinte sau, și mai tragic ambii, în locul elevului cu părinți autoritari și introvertiți, în locul elevului marginalizat sau abuzat și de ce nu, și în locul elevului exuberant, plin de viață, în goană continuă după sfaturi și ahtiat după comunicare și socializare.

Eu aleg o cale de mijloc… vreau să zburd cu copiii mei prin parc și să râdem în gura mare, dar da, vreau să stea drepți când intru eu în clasă. Vreau, dragi elevi, să avem controverse pe teme muzicale – voi îmi recitați versuri hip-hop și eu ridic în slăvi rock-ul, dar vreau și să copiați lecția aia stufoasă cu vorbirea indirectă și să o visați pe urmă, noaptea. Da, accept că unii sunteți deja adolescenți și da, sunt aici, să vă ascult ofurile sentimentale, dar cer în schimb decență și cumpătare. Vreau să râd cu voi, să plâng alături de voi, să fiu indignată, să fiu curioasă și să am dreptul atât la reușită, cât și la eșec. Da, puteți avea numărul meu de telefon, adresa de e-mail și contul de facebook și știți de ce? Pentru că e frumos să fii întrebat, necondiționat, ‚Ce mai faci?’ Sunt cu totul de acord să îmi spuneți dacă și cum greșesc față de voi, dar îmi datorați secretul relației noastre: respect! Nu aș vrea, dragi elevi, să rămân doar ‚profesoara de engleza’ sau ‚diriga’, așa cum nici voi nu veți fi niciodată doar ‚clasa a 5-a’ sau ‚clasa a 7-a’. Vreau să rămânem în amintirea reciprocă… prieteni. Și peste ani, să vă amintiți numărul meu de telefon pentru că vreau să știu ‚ce mai faceţi’ voi toți, dacă aveți vreo trupă, dacă practicați medicina, dacă locuiți peste hotare, dacă mai mâncați pizza cu aceeași poftă nebună… Așa că, ce spuneți, copii, îmi acceptați prietenia?

ALEXANDRA  VLADOVICI  BÂRSAN  este profesoară de engleză, a locuit la Sibiu, dar s-a întors acasă și este, mai ales, absolventă de CARABELLA…