1. Cum să omori capra vecinului. Studiu de caz tipic românesc: Două Lozuri

Sâmbătă dimineață mă uit pe IMDb. Bag un ochi să văd câte ceva legat de Două lozuri că voiam să mergem la film. Wow, 8,90 nota de pe IMDb! Cred că e cea mai mare notă pe care am văzut-o la un film românesc în ultimii ani. M-am bucurat, mai ales că toată lumea care l-a văzut îmi spusese zilele astea că „am râs de m-am dat cu capul de scaun.” Am și văzut ulterior că oamenii au mers la film. Peste 27 de mii, cu o sută mai puțin decât cei care au văzut filmul săptămânii, Fata din Tren. M-am bucurat pentru Bucur, Papadopol și gașca de acolo, nu numai pentru că am lansat filmul la Digi FM, dar și pentru că e un film de public. Unul la care, vorba lui Dragoș, ”băi, nu am mai mâncat ciorbă”, deși mie mi-a plăcut și în Polițist Adjectiv. Doar că azi când am deschis IMDb-ul, filmul ajunsese la nota 5,60. WTF? Nimic nu se pupa cu ce-am auzit. Am intrat la ratings și-a văzut că cineva a avut amabilitatea să le dea în ultimele ore 340 de note de unu. 340. Adică o acțiune concertată de scădere a notei. Ca să nu lungesc foarte tare, treaba este făcută de niște băieți de pe net, un grup de trolli, cărora nu le-a plăcut că în film joacă într-un rol secundar Codin Maticiuc, celebrul Poponeț. Așa că oamenii au hotărât să-i dea un downgrade că nu le-a plăcut de fața lui, că nu se potrivește cu valorile lor. Să ne înțelegem, oamenii nu au fost la film și apoi au zis: ”bă, Două Lozuri e de căcat”, ceea ce-ar fi fost drept, ci s-au regăsit pe net și-au zis și le-au tras-o pentru că nu le place de Maticiuc. Au votat până când l-au făcut de nota 5. Doar că aici apar niște probleme. O dată că oamenii ăștia se joacă pe banii altcuiva. Bucur, Boguță, Papadopol sau Negoescu au băgat din banii lor în filmul ăsta. Ei au o facere de care se îngrijesc. Aici nu e numai artă. Ei depind de ratingurile alea care aduc sau nu lumea la film. Iar afacerea lor este pusă în pericol pentru că niște băieți așa vor și li se pare funny. Nicio problemă dacă oamenii chiar ar crede că filmul e prost. Concurența există și în artă, lumea are dreptul de-a alege, dar aici nu este cazul. Dacă Maticiuc ar fi fost subiectul, eroul principal cred că o discuție s-ar fi putut purta. Dar nici despre asta nu e vorba. Și ar mai fi ceva. Băieții ăștia abuzivi rup un cerc de încredere al publicului. Când citești o notă acolo, pe orice site, te aștepți ca lumea care a văzut filmul, să-ți dea o recomandare ok, să știi dacă dai bani pe fereastră sau nu. Nu este cazul aici, unde încrederea publicului este înșelată. Oamenii ăștia dau dovadă de o lipsă de maturitate demnă de o cauză mai bună. Înțeleg c-au vorbit cu producătorii filmului și c-ar fi negociat rezolvarea situației, dar că s-au supărat când Dragoș le-a dat peste bot.

2. Copiii noștri stau afară mai puțin ca un deținut

Sâmbătă după-amiază, petrecere de copii. Al meu se strecoară discret pe lângă mine și-mi spune: „crezi c-aș putea să rămân peste noapte la Vlad?” ”Păi, te-a invitat cineva?” ”Da. Și Vlad ar vrea să rămân, ca să desfacem cadourile” Și părinții lui Vlad vor. Desigur, știu și ei că este mai ușor cu doi decât cu unul singur. Până la urmă se adună trei băieței care petrec o seară împreună. Trei băieței care tânjesc să petreacă o seară împreună. Să povestească, să tragă cu pistoalele, să scoată toate jocurile și toate jucăriile și să încheie seara cu un film de groazăăăăăăă. Își pun pătura în cap și încearcă să treacă de frica de zombie, dar nu reușesc prea multe secvențe. I-am găsit de dimineață cu pistoalele în mâini și continuând să ridice o casă pe dos. Despărțirea e complicată. Copiii noștri nu au frați, joaca în doi sau în trei este o excepție. ”Îți dai seama”, spune gazda noastră, ”Vlad nu se joacă aproape deloc afară.” ”Nici Vladimir”. Copiii crescuți în mijlocul Bucureștiului nu știu ce însemnă să te joci afară. Copiii noștri nu știu ce înseamnă să ai o gașcă. Întâlnirile lor de joacă se petrec la inițiativa părinților. Prietenii lor vin de fapt dintre copiii prietenilor părinților. Mediu lor de joacă este strict controlat. Lor le lipsește o parte importantă s personalității, cea a experimentului social. Noi am încercat-o în fel și chip. Gașca dintre blocurile noastre era uriașă. Ne adunam cu zecile. Aveam o grămadă de jocuri și puteam să batem mingea la nesfârșit. Uneori plecam către marginile orașului și lipseam câte o zi întreagă. Nu se terminau bine expedițiile astea întotdeauna. Fără telefon mobil, mamele noastre ne zăpăceau când ne prindeau Cred că de fapt asta este cea mai tare experiență a copilăriei noastre. Acolo înveți binele și răul. Acolo ți-o mai iei, dar mai și dai. Tot cu gașca de la bloc înveți să stai la primire, înveți să nu iei prea în serios când se râde de tine și înveți cât poți să întinzi coarda în relația cu alții. Înveți umilința, toleranța, sărăcia și bogăția în formele ei. Un studiu arată că, azi,  copiii își petrec mai puțin timp afară decât un deținut. Copiii care trăiesc în Anglia își petrec afară 30 de minute pe zi. Deținuții au un timp de două ore pe care și-l petrec afară. Vladimir nu a fost astăzi afară. Și-a petrecut toată după-masa între teme și calculator. Și chiar dacă a fi ieșit afară nu ar fi avut ce să facă de unul singur. Afară, aici, este o stradă pe care trec mașini. Nu avem un parc în apropiere. Nu avem un parc în care să se ducă de unul singur. Și dacă ar face-o, am sta cu inima în gât. Dacă mergem undeva ne întreabă direct:  ”vin și părinți cu copii?”. Uneori mă întreb dacă nu cumva suferă de singurătate. Și dacă nu singurătatea asta este cea care îi împinge înspre calculator și nu invers ca până acum, că electronicele sunt cele care îi îndepărtează. Poate suntem o excepție. Poate este doar o problemă în zonele urbane mari. Sigur este însă o problemă la care eu nu am răspuns acum. Poate atunci când va mai crește va rezolva el problema asta.

3. Au ajuns politicienii să ne facă hoți pe noi

Întâi te-au învățat că ”alesul” este deasupra ta. Că are drepturi și libertăți care ție niciodată nu-ți sunt accesibile. Te-au ținut la cozi pe care le-au sărit, te-au dat la o parte de pe drum ca să treacă cu coloanele lor care vin de niciunde și se duc spre nicăieri. Ți-au limitat dreptul la vot și i-au pus pe morți să voteze. Și-au construit sisteme de protecție și de imunitate care i-au scos mereu în afara justiției. Ți-au spus că militarii trimiși în Afganistan sunt cumva la o plimbare și și-au făcut griji de viața lor complicată la cantina Parlamentului , acolo unde o friptură este trei lei. Au vrut să-și dea amnistii și grațieri. Și chiar atunci când au intrat la pușcărie, au stat în acea parte de pușcărie mai bună. Țara asta a fost a lor în fel și chip și-au ținut în ultimii ani să-ți spună că nu au nicio vină în ce se întâmplă, iar dacă este o vină atunci ea vine din afară. Nu au tăcut nici măcar când oamenii au murit și au pus și asta la îndoială. Și când credeai că nu mai este nimic care să te surprindă, să te lovească direct în moalele capului, atunci au desăvârșit completa răsturnare a bunului-simț în România. Astăzi, încununarea tuturor acestor fapte a venit prin apologia furtului. Cum ar veni, suntem toți o țară de hoți, condusă doar de unii mai mari, șefi de bandă. Adrian Severin este condamnat în primă instanță la trei ani cu executare pentru că în văzul unei Europe întregi a cerut bani pentru promovarea unui proiect legislativ. Încă nu e vinovat, potrivit legilor din lumea asta. Azi spune așa: „când o lege este încălcată de prea multă lume, înseamnă că legea trebuie schimbată, că nu o să schimbăm poporul” . Practic spune că dacă fură el un bou în Parlamentul European, voi furați câte un ou pe acasă, pe unde sunteți. Ca să scape, este în stare să-și facă tot poporul hoț. Este în stare să cânte ode furatului și să ne pună pe harta morală furtul lor. Vrea să transforme totul într-o mocirlă în care furtul lui să nu se mai deosebească. Și adaugă: „ne mirăm că poporul este corupt, că toată lumea încalcă legea. Dacă toți suntem corupți, înseamnă că nimeni nu e corupt. Corupția înseamnă deviere și devierea nu poate fi a majorității sau a unanimității” Nu, domnule Severin, nu suntem toți niște hoți. Cei mai mulți dintre români sunt oameni cinstiți care își văd de treabă într-o țară croită prost. Și dacă avem vreo vină este aceea că nu am reușit să facem alegerile corecte și să luptăm mai mult. Dar, nu, nu suntem toți hoți. Avem o clasă conducătoare care colcăie de hoți și impostori, dar nu un popor care în totalitatea sa se apucă de obiceiurile ei. Declarația lui Severin este una profund îndreptată împotriva statului, în orice formă de organizare și lovește chiar esența colectivității umane: cea în care conlucrăm împreună bazându-ne pe încredere și pe dreptate. Altfel, nu mă pot stăpâni să nu râd. Nici nu vreau să mă gândesc ce colcăie în lumea sa. Pe principiul pe care tocmai l-a enunțat, în curând se va găsi unul mai mare să i-o tragă. Și nici nu va mai putea protesta.

4. Cum poate statul să-i înnebunească pe românii muncitori

Să zicem că te mănâncă în fund să faci o afacere în România. Să zicem că te mănâncă foarte tare și atunci faci o afacere în agricultură. Vrei să faci bani, să angajezi oameni, să miști un pic lucrurile din loc și să mai trăiască și alții pe lângă tine. Lucruri normale cum ar veni, că banii, afacerile și munca nu au făcut de râs pe nimeni. Și după ce ți-au venit gândurile astea, primul care îți sare în cap este statul român, plin de legi și de idei. Să luăm de pildă cazul cetățeanului Florin Cojocariu care are un CAP la Gărbunești. CAP sau firmă, tot un drac, ziceți-i cum vreți, statul îl controlează la fel. Ieri i-a venit pe cap un control care i-a cerut ca în fiecare zi,  ”să le facem în scris informare zilnică asupra activităților și protecției muncii, pe care ei să o semneze.” ”Să semneze în fiecare zi un document de lucru pentru predarea-primirea echipamentului de lucru. ”Să dea declarații (nu e clar cât de des) că n-au probleme de sănătate.” Asta cu sănătatea o înțeleg, deși e complet inutilă. Dacă lucrezi cu alimente, o măsură de prevenirea nu e rea. Nu cred însă că oamenii ăia care muncesc cu ziua pe la țară și-au făcut un control medical în ultimii doi ani. De asemenea, cred că pentru banii potriviți ar semna orice. De asta cred că un control obligatoriu este mai la locul lui decât o declarație, dar mă rog. Restul scenei trebuie să fie însă demnă de cinematografia românească nouă. Îmi și închipui instructajul de la sapă. ”Acesta este capătul sapei, aceasta este lama tăioasă. Dacă v-o dați în cap, puteți muri…” Și apoi ce durere o fi având statul cu predarea echipamentului de lucru? Se îngrijește de ordine și disciplină în curte la om? Dar, stai, asta nu e tot. Cea mai mare invenție a birocratului legiferator român este ”ceaslovul roșu, ca la pușcăriile comuniste.” Acesta este un document ceva mai mare decât o foaie A3. În el se trec datele zilierilor care muncesc zi de zi. O copie a caietului trebuie să ajungă la un funcționar al statului la ANAF. Dar ce să vezi, la țară și nici la oraș nu sunt copiatoare mai mari de A3.

Și atunci sfânta inventivitate românească a găsit ceva. Caietul este fotografiat cu telefonul, se merge apoi la ANAF și acolo o doamnă introduce manual în sistem toate numele zilierilor și datele personale. Femeia face asta pentru toate firmele care lucrează cu zilieri. Și face asta zilnic tot timpul. Pentru că la cât s-a furat cu sisteme informatice în România, unul de ăsta n-a făcut nimeni. Florin Cojocariu spune că vrea să închidă. Nu merită bătaia de cap. Nu înțelege de ce statul îl obligă să nu treacă de 90 de zile în colaborarea cu un zilier. Aici presupun de ce. Pentru că într-o țară fără norme, zilierul ar deveni regula și nu excepția. Iar contractul de muncă ar fi o himeră. Undeva trebuie să fie un echilibru. Dar îl înțeleg pe om. Statul e mai rău ca un zapciu prin comportamentul său. Mi-i și închipui uneori pe cei care croiesc legi stând prin scaunele lor de aleși și spunându-și: ”băi, nene, ce aroganță, ce mizerie să le mai croim noi la ăștia? Cum să facem rost de niște controale mai tari? Cum să-i facem noi mai importanți pe ăștia de-i numim în funcții și care cară șpăgi în sus?” Păi, uite așa, înnebunindu-i pe ăia care muncesc.

5. Povestea zilei unui băiețel de zece ani

”Hai, haide odată, ce-i cu tine? Trezește-te, nu mai sta așa. Dormi pe tine.” Puștiul ar mai dormi, dar este aproape tras din pat. Este șapte și jumătate și nu are încotro. Ziua își ia viteză. ”Hai, uite îți dau drumul la desene animate cinci minute” Ochii îi alunecă și după telefon, dar știe că e grav să pună mâna pe el de dimineață. ”Nu-i bai am timp.” Dar tot se mai agață un pic de figurine și-i trage o bătălie imaginară. ”Tu încă nu te-ai spălat? Ce-i cu tine, mai repede, întârziem.” Cumva se pune ușor în mișcare. Reușește să-și aleagă două șosete, să treacă de inspecția tricoului alb de la uniformă și să coboare la masă. Nu reușește să bage în el decât o jumătate de sendviș. ” E atât de dimineață…” și visează la niște fulgi de ciocolată care curg peste cele două figurine care încă se bat în mintea lui. ”Ghiozdanul, ghiozdanul, mai vezi o dată ghiozdanul. Ți-ai luat blocul de desen? Româna…, și engleza o ai?” Ghiozdanul e un pic mai mare ca el. Are șapte kilograme, știe pentru că l-a cântărit mami într-o zi. Azi pleacă mai devreme pentru că are o oră de engleză suplimentară. Îi place să meargă la club, are prieteni acolo de ani buni. Dor că-i dimineața și e fix la limită. În jumătate de oră de când termină engleza, trebuie să ajungă la școală. Dacă are sportul, este și mai nasol că trebuie să se schimbe. Noroc că școala lui are și sală. Dar la școala unde a făcut clasele primare, totul se făcea afară. Fie că era iarnă sa vară, ieșeau și băteau mingea. În loc de sală exista o mică sală de clasă, unde 30 de copii, uneori 60,  se agitau în praf. Nu au avut niciodată vestiare. Și, de obicei, în clasă rămâneau în hainele în care au făcut sportul. Școala e cu siguranță cool. Băieții au telefoane și pot să se conecteze între ei. Ar fi în stare să frigă o baterie întreagă în cele trei sau patru pauze. Cel mai cool joc acum este acum ”Busuioc automat 3000”. Pe bune, jocul ăsta chiar există. Profii sunt chiar mișto. Mai puțin partea cu predatul. I se umplu tabel întregi în față și el nu se poate ține în viteză după ei. Uneori le mai pricepe, alteori pur și simplu pictează ce vede pe tablă. Ochii îi sunt pe acolo, urechile i se leagă de lecție, dar parcă-parcă mintea i-ar pleca. ”Cartea asta are 800 de pagini, opt suteeeee. Înțelegi? ” Are timp să o citească, dar acolo e scris așa de mic și totul merge așa greu. Ar vrea să aibă și cartea un buton cal la calculator. Să apese pe el și să meargă repede. Ar vrea să înțeleagă ce spun oameni ăia. Nu reușește să vadă lumea aia deloc. Cum o fi o lampă, dar o trincă sau un velier? Acesta-l știe. Ce-i aia să nu ai curent electric? Da, puștile, puștile le știe. A fost cu tata la un muzeu la care a văzut cele mai tari puști. La un moment dat, ca să râdă de el, tata i-a dat o frază dintr-o carte. ”Feciorașul purta contaș de postav albastru, avea un jungher la brâu, iar în picioare ciubote de marochin” A râs de el că nu știa cuvintele și nu reușea deloc să potrivească deloc ce-o fi vrut să zică Sadoveanu. Era ca o limbă străină. Pe la 5 sau 6 pleacă de la școală. De acolo până acasă, mami sau tati îl duc într-o oră. O oră de mașini, stat la semafor. Noroc că are ascunse căștile pe undea și poate ignora liniștit pe toată lumea. ”Ce-ai făcut la școală? Biiineeee….” Grea întrebare și niciodată un răspuns precis. Acasă mai prinde telefonul un pic. Dar nu mult că încep temele. De la 7 dă-i cu matematica, cu româna cu engleza. Matematica e greu de trecut. Necunoscutele sunt uneori o imensa necunoscuta. Mami devine un fel de profesor. Prietenii mamei și ai tatălui devin un fel de cerc de matematica. Emailuri, whatsapp, facebook, toata lumea caută câte o rezolvare. Vine uneori zece, vine uneori unsprezece. Româna se amestecă cu engleza, geografia vine peste istorie. Ar mai fi de învățat și o lecție sau de citit o carte. Nu mai există ideea de a ieși afară. Cu ceva timp în urmă mai mergea la sport. Acum nu mai este cazul. Noaptea se refugiază în brațele bunică-sii. ”Vezi, așa e în fiecare zi.” Povestea asta nu e a unui băiețel anume. Povestea asta este a celor mai mulți copii din România. Nici nu cred că le este foarte clar de ce fac toate lucrurile astea și încotro se îndreaptă. Ce mi-e clar este că undeva se vor transforma în mici mașini de manipulat concepte, cifre, formule și expresii. Vor fi trași în matca sistemului și vor deveni ceea ce ne dorim noi toți. Poate mai puțin ei. Și vor scrie într-o dimineață pe sms-uri, la o emisiune de radio, că și-ar dori să înceapă de la capăt, o nouă facultate, să aibă altă meserie, poate și un pic de altă viață.

CĂTĂLIN  STRIBLEA  este un cunoscut jurnalist, observator atent al realităților    românești…