Încredere

Deschide primăvara degetele lungi

de verde pictat pe muguri, pe frunze.

Razele calde ale dimineților,

picură pe umerii uitării

și floarea începe să coloreze

gândul cu refrenul ei ascuns.

Iubește-mă cu păcate și cu regrete,

cu nevoi și cu dorințele netocite de dor,

și ai să-mi fii solul meu mănos

care-mi hrănește floarea

și tandru îmi susține pasul

prea multă vreme șovăielnic.

 

Alungă tristețea

Așază-ți anii la masă,

sentimentele-ți vor servi amintiri

reci, calde sau fierbinți.

Floarea rară a iubirii va parfuma

gândul netocit, seri și zile,

anotimpuri ce n-au venit la cină.

Să îmi așezi iubirea la rever,

ca pe  o floare rară…

va parfuma din mers pași șovăielnici,

triști dar uneori sprințari,

cum vreau să fie mersul zilelor de mâine.

Așază-ți visul la taifas

și lasă-l să pătrundă-n tine,

voi fi eu zâna bună, înger sau copil,

iubita mult dorită, prea multe anotimpuri,

în nopțile fără de lună.

Alungă tristețea de la cină,

umbra vreunui gând, obstacol bucuriei,

îmbată-l și trimite-l la culcare,

căci mâine un nou soare

va răsări cu mine lângă tine,

chiar dacă numai vis va fi,

eu calea curăța-voi pentru mâine.