Constanţa POPESCU – Trei

Constanţa_Popescu

  1. Rodului meu

Am făcut sămânța,
am crescut-o, i-am sprijinit cărarea
și a devenit rod, bogat, semeț…
bucuria a acoperit cu mult strădania
și asta mi-a anesteziat prevederea
că nu ești al meu, ești dar al vieții,
ca să câștige învăluitor, profitorii…
Doamne, apără-mi rodul
și dă-i împlinire și fericirea stabilă
a înțelegerii și cunoașterii
acolo unde delatorii crezi că sunt profeți!
Doamne, netezește-le cărarea acoperită-n catifea,
fățarnică bucurie uscată,
iar eu spectator îndurerat…

  1. Starea de agregare a cuvântului

Repoziționăm starea de agregare a cuvântului,
rostind în genunchi rolul
și să-i dăm voie
să se apere și să aleagă,
zi sau noapte, somn sau zbor.
Sinapsele dintre litere se destind ușor
să pot pătrunde doruri mute,
mistuitor pârjol de zbucium îndelung tocit.
Un verb ce epatează deschiderea dimineților,
necuprinsa curgere invadând lăuntrul celest.
Nu mai recunosc poziția versului
care în cădere devine cântec
și ne invadează zilele anoste și false,
fără iubire nici Dumnezeu nu ne apără.
Leagă-mi cuvântul de talpă
să amprentez poemul în lutul crud
care deschide în soartă, viitorul
și astfel o să creez trecut.

  1. Timpul

Privește, cum cade timpul, perdea…
în fiecare dimineață mai moare
o zi neîncepută,
cu treburi mărunte, de care nici Dumnezeu
nu știe.
Risipim dar contorizat,
cu timp fără iubire,
mai facem un pas spre neființă
și nimic nu poate fi ca la încerputul lumii,
unde nu era vre-o urmă de păcat…
Nu-ți cer să mă iubești ca-n grădina supremă,
când împărțeam la doi eternitatea
cu care să pavam cărările,
să-ți fie urcușul mai spor.
Îți cer să păstrezi franjurii dimineților
cu care să-mi acopăr iubirea
când se culcă tandru pe umărul tău.