RADU GEORGESCU este licențiat în științe politice, analist de politică externă și, mai ales, absolvent de CARABELLA…

Este primul meu articol scris pentru judeţul meu natal şi chiar mă bucur. Articolul este unul critic şi realist, e bine să ne trezim şi să privim problemele direct. Mediul politic internaţional este unul marcat de incertitudine, de calcule complexe şi surprize ce răstoarnă rezultatul calculat. Lumea de azi este una multipolară, o lume în care jucătorii internaţionali încearcă să identifice mijloace pentru maximizarea intereselor politice şi mai ales economice.

Ţara noastră a intrat târziu în competiţia internaţională – după 1989- iar acest lucru împiedică afirmarea clară a capacităţii ei în raport cu ceilalţi jucători. Bătălia pentru Asia a început de ceva vreme, iar noi ne jucăm cu spaţiul Schengen în nisip. Trist dar adevărat, profesionalismul este obligatoriu, iar noi începem să suferim şi din lipsa acestui aspect.

     Racordarea României la principalele fluxuri de influenţă rămâne un deziderat neatins, o idee lansată în eter, fără un fundament solid. Nici măcar la nivelul Uniunii Europene România nu se ridică, stă plecată în speranţa milei celorlalţi. Abordare greşită, nu există milă ci doar interese, pur și simplu… În primul rând, suferim de o lipsă de oameni la Bruxelles, deciziile se iau la cafea, la prânzuri sau cine știe unde. Oamenii trebuie să fie acolo, nu să se mulţumească cu un simplu raport… gata ne-am făcut treaba şi hai acasă. În al doilea rând, prea mulţi politruci pe metrul pătrat care mimează afacerile internaţionale, rezultatele fiind clare: aproape nimic. În al treilea rând, suferim de atitudinea de „Da şefu, cum spuneţi”… Eu nu mă gândesc atât la nivel individual (iniţiativele personale fiind foarte rare), cât şi la nivel de ţară, în raport cu anumite state europene. Râdem, glumim dar şi plătim… fără să câştigăm; probabil că vor mai trece ani până când să realizăm unde suntem şi unde ne îndreptăm. Ne lipseşte gândirea analitică şi cea strategică, iar primitivismul deciziilor luate rapid se poate observa cu ochiul liber.

     În anul 2012 am asistat la o bătălie politică internă amplă, în care Bruxelles-ul a fost folosit atât ca aliat, dar şi ca element „nociv” – practic am observat şi o primă acceptare a faptului că evoluţiile din capitala europeană afectează în mod direct scena politică şi societatea românească. După o lungă perioadă în care presa a fost dezinteresată de evoluţiile europene, aceste evenimente au amintit de importanţa ce trebuie acordată forumurilor europene. Trebuie să privim şi modul în care presa era interesată de integrarea României în Uniunea Europeană şi NATO; se organizau dezbateri întregi, iar ştirile TV acordau spaţii largi evoluţiilor negocierilor cu structurile euro-atlantice. Vorbim de o perioadă în care integrarea României era o prioritate a tuturor formaţiunilor politice din ţară şi, în acelaşi timp, statutul de membru era privit ca o definire a identităţii naţionale a României de după căderea regimului comunist.

Integrarea a venit, iar acum, la 6 ani de când România a devenit membru al Uniunii Europene, se observă încă multe dificultăţi în managementul general al chestiunilor legate de Bruxelles. O comparaţie se poate face cu un câine ce aleargă după o roată, iar în momentul în care o prinde nu mai ştie ce să facă cu ea.

     Reprezentanţii unui stat în cadrul Parlamentului European au o responsabilitate importantă în promovarea intereselor naţionale şi există un număr relevant de pârghii (dacă există şi voinţă) prin care parlamentarii europeni pot aduce o valoare adăugată imaginii şi, în acelaşi timp, intereselor naţionale. Din nefericire mulţi dintre reprezentanţii noştri de la Bruxelles nu sunt interesaţi (şi poate nu au nici capacitatea) de a emite fluxurile de influenţă specifice spaţiului instituţional din capitala europeană. Gradual, Europa va trebui să realizeze necesitatea promovării unor personaje carismatice cu o experienţă politică relevantă în cadrul instituţiilor de la Bruxelles. De foarte mult timp Europa a fost condusă pe baza unui management al crizelor (fie ele politice sau economice), iar viziunea politică a lipsit. Nu se poate asigura o viziune fără a avea oameni competenţi şi care nu sunt numai tehnocraţi, viitorul Europei trebuie asumat prin voci puternice şi nu prin elemente schematice specifice laboratoarelor. Bineînţeles, tehnocraţii îşi au rolul lor clar, dar în momentul în care un astfel de personaj este supus unor presiuni generate de interese politice, soluţiile pe care le identifică pot înrăutăţi situaţia existentă deja. Să ne imaginăm că premierul britanic Cameron ar avea în faţa sa, la Comisia Europeană spre exemplu, un interlocutor puternic, carismatic şi cu o vastă experienţă politică. Exerciţiul ar fi mai complicat pentru britanici, iar constructul european ar avea de câştigat. Este responsabilitatea partidelor politice naţionale să selecteze oameni capabili şi cu experienţă pentru misiunea europeană, una deloc uşoară. Vina pentru reprezentarea noastră, uneori slabă de la Bruxelles, aparţine în exclusivitate Bucureştiului şi partidelor naţionale.

Data publicării: 12 iulie 2013