TEODOR  CONSTANTIN  BÂRSAN  este  sociolog,  un foarte tânăr poet și prozator, dâmbovițean stabilit în inima țării, la Sibiu…

Se spune că lucrurile mici, întâmplările insignifiante reflectă,  uneori, un adevăr dificil de observat.  Acum o lună eram pe Valea Oltului, undeva între Râmnicu Vâlcea și Sibiu.  Ca mai toată lumea, urmând cutuma și ca să fiu “better safe than sorry” cum spun americanii, nu opresc pentru nimeni și nu iau străini în mașină. Dintr-un loc de parcare de pe marginea șoselei însă, un bărbat făcea semne disperate, cu mâinile, să opresc. Probabil că încă nu m-am integrat în totalitate în societatea actuală, așa că mai păstrez ceva din naivitatea cu care te naști și pe care o pierzi inevitabil din ce în ce mai devreme, așa că opresc.  Lângă mașina parcată, o domnișoară, prietena sau soția lui, pare a fi foarte îngrijorată. Venind mai aproape de mașină, îmi spune precipitat: “Turkish, Turkish, to germany”. Înțeleg că e turc și că e în drum spre Germania și mă întreabă, în română,  dacă știu nemțește,  dacă îl pot ajuta cu ceva benzină și să merg puțin cu el până la mașină.  Stau puțin pe gânduri și analizez  înfățișarea turcului.  Lanțuri de aur la gât, vreo patru dinți de aur în față, mâinile pline de inele și mustața  a la Nicolae Guță, iar manelele răsună odios din boxele mașinii sale…  Îi spun că nu îl pot ajuta și mă întorc la mașină. “Turcul” nostru, însă, insistă.  Îmi arată bijuteriile lui, o foiță de hârtie  despre care spune că este un card și pe care mi-o oferă în schimbul unei sume mici de bani, așa “de benzină”. Îl refuz, pornesc mașina și mă pregătesc să plec.  “Turcul”  se agită, îi spune prietenei mele că e credincios, scoate din cămașă un lanț de aur, cu o cruce pe care o flutură agitat: “Allah, Allah, sunt musulman.” Dacă până atunci naivitatea m-a oprit de a mă îndoi în totalitate de etnia “turcului”, acum pufnim amândoi în râs, și eu și prietena mea, demarez și îl las pe “turc” cu buza umflată și cu praful în ochi.

Dincolo de rizibilul întâmplării și de pericolul clar în care m-am aflat, îmi dau seama de ceva mult mai serios.  Metoda de escrocare a “turcului” despre care citesc pe internet, că este demult pusă în practică, reflectă ceva mult mai serios. O stare de fapt… Aici nu e vorba de un simplu infractor, îmi dau seama că turcul în cauză reprezintă orice persoană care a renunțat la bunul simț și la onestitate și că acest “turc” reprezintă afaceriști, magistrați, politicieni corupți, de la șperțarul din colțul străzii, până la cei ce reprezintă instituțiile statului, până la aleșii noștri. Și dacă un asemenea infractor nu este deranjat de autorități, de poliție atunci la ce ne putem aștepta când o infracțiune este comisă la un nivel mult mai înalt, cu un impact asupra unei țări întregi?  De fapt, metoda turcului și metoda celor ce ne conduc, de a ne escroca, frauda și jefui nu sunt atât de diferite.  Mai mult sau mai puțin, “turcul” ne reprezintă, atunci când vrem să ocolim legea, când credem că onestitatea și onoarea nu merită efortul , iar fluturatul crucii îl practicăm ca sport național, atunci când credem că ne poate aduce ceva, chiar și atunci când știm că le este clar tuturor un astfel de spectacol ieftin. Așa am ajuns la concluzia că infractorul, “turcul” nostru de pe marginea șoselei reprezintă o întreagă cultură, a înșelăciunii, a individualismului și a ipocriziei și că, într-un fel sau altul, nu mai mergem nici înainte, nici înapoi ci am rămas undeva, blocaţi pe marginea șoselei.

 Data publicării: 26 aprilie 2013