Într-o lume, cea de astăzi, tot mai însetată de poveşti şi tot mai puţin deschisă către poezie, volumul Marilenei Vişinescu reprezintă, prin simpla sa apariţie, o formă de protest. Protestatar, de altfel, este şi tonul poeziilor. În tradiţia poeticii lui Ion Barbu şi a lui Nichita Stănescu, propoziţiile sunt eliptice, asocierile de cuvinte sunt căutate (uneori, cam prea căutate), poeta creează şi se creează, ne aruncă nade care se dovedesc cum altfel dacă nu înşelătoare, pare apoi a se dezvălui, pentru ca, în secunda imediat următoare, să-şi facă pierdută urma într-un labirint de cuvinte.
De fapt, ceea ce surprinde, înainte de toate, la poezia Marilenei Vişinescu este chiar această relaţie paradoxală ce se stabileşte între nevoia de comunicare, cea din care versurile se nasc, şi refuzul poetei de a se comunica.
Temă altfel predilectă, iubirea este uneori disecată cu siguranţa cercetătorului care nu-şi permite niciun tremur al mâinii (mâna ta punte, funie la gâtul meu/ suflecându-şi cuvintele/ sulemenindu-le peruci, debarcă), alteori, descrisă cu răceala geometrului: Punct matematic, iubirea/ din ce muşc şi încă beau? Din umbra iubirii se naşte, reflexivă, creaţia. Cuvântul – mască ce a sfârşit prin a se confunda cu sentimentul – îşi cere acum dreptul la existenţă: aş fi vrut să nu ne mai mişcăm,/ să fim, o scriu înfiorată,/ mi-e foame/ ca un dor de mine.
Dacă unele titluri sunt neologic-preţioase (Pinax, Interludiu, Dialelă, Ecart, Hipsofobie) urmare, probabil, a nevoii declarate a poetei de a se refugia într-o citadelă a certitudinilor, iar unele imagini, contorsionate ca de apele unei oglinzi stranii, dau naştere multor semne de întrebare, altele, dimpotrivă, surprind prin omenesc: Întârzie,/ o fi stând/ cu mâna streaşină la frunte?
Asemenea contraste, benefice din punct de vedere expresiv, jalonează la tot pasul drumul sinuos pe care poeta îl parcurge în căutarea sinelui. Evident, din această aventură nu puteau lipsi câteva momente de respiro ludic: Cârlige întrebării…/ Pentru drepte mirări!/ drepte mirării pentru cârlige./ Întrebări?/ Cârlige întrebării pentru drepte?/ Mirări!
Cenzurându-şi discursul până la refuzul (asumat) al coerenţei, Marilena Vişinescu ne propune o poezie care spune mai ales prin ceea ce lasă nespus, o poezie care îşi solicită cititorul să participe la procesul de creaţie, o poezie care nu are cum să te lase indiferent.
*Sufleor către muză, Marilena Vișinescu, Târgoviște, 2016