Daniel TACHE – Prin valea umbrei morţii

Daniel_Tache

Frumuseţea pierdută a acestei lumi

 

Întâi, am făcut munţii.

Exact aşa am făcut.

Am zis să fie nişte munţi care să despartă zările

şi din care să izvorască mereu

ziua şi noaptea,

viaţa şi moartea.

 

Apoi, am făcut dealurile.

Cu izvoare dulci şi sărate le-am făcut,

cu pajişti întinse şi viţă de vie,

cu pruni şi meri le-am făcut,

printre ape să pot mă ascund,

să pot să m-ascund între cer şi pământ.

 

Şi apoi am făcut Ialomiţa.

Exact aşa am făcut.

Am zis să curgă un râu prin pustiu,

de la nord la sud şi de la vest la est,

mereu să-mi despartă malurile,

malul stâng, malul drept,

doar ca apoi să mă unească mereu

pe mine, cel drept, cu mine, cel stâng.

 

Iar la urmă de tot,

din munţi şi din zări,

din zile şi nopţi,

din vieţi şi din morţi,

şi pe mine

tot eu m-am făcut.

 

Şi pe bătrânul popă, care spumega doar râuri de pucioasă, şi pe bătrâna învăţătoare, care spumega doar râuri de foc, tot eu i-am făcut

să-mi ceară să mă închin doar cu dreapta

să-mi ceară să scriu doar cu dreapta

să-mi pot da pumni doar cu dreapta

să mă prăbuşesc apoi în mine, să mă caut şi să nu mă găsesc, iar la răscruci

să apuc doar pe calea din dreapta

să apuc doar pe calea cea dreaptă

să nu mă mai uit şi să nu mă mai caut

niciodată

pe mine,

cel stâng.

 

În dimineaţa în care nu mi-a mai rămas

nimic de uitat

nimic de uitat

nimic de uitat

am ştiut că nu voi mai fi niciodată tânăr.

 

Fără titlu

Singurele filme la care mai pot să mă uit
sunt alea SF
în ele femeile au fuste luuungi
lungi până la glezne
ca în singurele cărţi
pe care le mai pot citi
alea pe care le-am mai citit
o dată
odată.
Nevastă-mea zice s-o ţin acasă
să-mi facă mereu chiftele
şi eu o întreb
păi de ce
că n-ai peste ce să mi le arunci
dar ştie ea ceva
şi zâmbeşte.
Ştie ea ceva.
Şi pentru că nu mai am ce face
că s-a scris tot
mă întreb mereu dacă strigătul ăla

ăla al lui Munch
ştiţi voi care
că toţi îl ştiţi
este sau nu este
un strigăt mut.
Da’ mă întreb şi eu aşa şi zâmbesc.
Că ştiu eu ceva.
Singura chestie care mă mai derutează
este că încă îmi aud îngerul
ăla de pe umărul drept
pe care îl ştiu de la Tom şi Jerry.
Şi ăsta îmi zice:
-Hai sictir!
În ultima vreme însă
nu ştiu de ce
parcă şi asta se întâmplă
tot mai rar.
Şi nici nu-mi vine să strig.

 

Prin valea umbrei morţii

În linii mari, aşa vor arăta lucrurile:

eu, foarte tânăr, mă voi uita la mine, foarte bătrân;

între noi, doar o vale,

poate cu meri sălbatici,

eventual, înfloriţi,

un fel de cer

îndoit,

prăbuşit

şi o singură, mare întrebare.

În linii mari, da, aşa vor sta lucrurile.