Daria STEMATE – Cultură prin observație

 

Prima observație

cs_logo_sq-300În plimbarea cu taxiul pe care am întreprins-o azi dimineață, eu am stat pe locul din spate-stânga. De cum am intrat în mașină, mi-am dat seama ca nu-mi place mirosul grețos specific și m-am mirat că șoferul poate să stea așa zile întregi. Era de vârsta a doua, brunet și puțin cam chel în față; îmbrăcămintea lui nu arăta decât prost-gust, le fel cum și parfumul denota un simț foarte slab sau inexistent al cantității.

Totuși, conducea admirabil; nici prea încet ca să te îngrijorezi că nu ajungi în următoarele zile la destinație, dar nici prea repede, ca să trăiești cu impresia că ai plătit un bilet pentru carusel.     Conducea impecabil, fără depășiri, încruntări sau înjurături șoferești mârâite în barbă. Mi-a și spus vag că are un „enorm” respect pentru domnișoare, ceea ce, venind din partea lui, m-a făcut să mă simt flatată.

Am pornit din centrul orașului, de lângă o stație de autobuz în care se strânsese deja prea multă lume și am întors spre dreapta în intersecție, pe o stradă mărginită de la un cap la altul cu trotuar și magazine; magazinele se înțeleseseră pe tăcute să șteargă orice asemănare între ele, astfel încât ochilor le era dat să vadă o varietate de „specificuri”, stiluri și ornamente. De la haine la motociclete, toate se aflau în spatele vitrinelor murdare.

Șoferul oprește la semafor și eu mă gândesc că democrația face minuni. Continui să mă uit cum și celelalte mașini se aliniază, ceea ce mă face să mă simt bine – se simte egalitatea în lumea asta! Chiar lângă noi, un Range Rover negru; tipul de la volan se uită la mine lung și zâmbește și eu zic iarăși că democrația e minunată. Și-mi vine în cap o vorbă pe care tot eu am spus-o cândva: gânduri aiurea cu priviri aiurea.

A doua observație

Locuiesc aproape de periferia orașului și găsesc încântător acest lucru; vecini interesanți și imagini inedite. Notez că e noapte pentru că este întuneric; după ceas e doar seară: 19.30. Neoanele stau deja aprinse de ceva timp, din lipsa sincronizării personalului cu natura. Și străzile sunt goale. Observația o fac de sus; nu din aroganță, ci din apartamentul părinților mei care se situează, după arhitecți, la etajul al treilea. Zece metri mă despart de un copac înalt fără muguri și încă zece de aerul curat, neîmbibat cu mirosul de beton umed.

Jos e un soi de parcare, nedelimitată decât de o tradiție a cartierului; mașinile stau aliniate sub lumina artificială de un galben bolnav și oarecum trist. Par moarte așa cum sunt: fără o culoare a lor, ci doar aruncate în umbră – ordonate ca în morminte, par docile acolo unde le-au pus acei câțiva oricine. Strada neasfaltată corespunzător, vedeți dar ce cuvânt pretențios folosesc pentru a o descrie, e pustie și văduvă. E curată, dar nu e nimeni care să calce pe ea; are gropi, dar nu trece niciun automobil să intre în ele. Are trotuare, dar nu sunt oameni care să le urce și să le coboare. Întinzându-se în dreapta mea, face o cotitură spre nord, pentru că acolo au vrut autoritățile să se ducă. Zic: „Iarăși democrația și funcționalitatea ei aproape perfectă!”

Sunt stele deasupra și bănuiesc că mâine va fi senin; va fi soare și lumea va năvăli afară la un aer ceva mai aerisit, îmbrăcați cuviincios sau nu, zâmbind sau plângând – treaba lor! Eu preconizez doar că va fi frumos. Și mă gândesc: ce invenție frumoasă e democrația – știu, mă repet! Dar îmi vine în cap o vorbă pe care tot eu am spus-o cândva: gânduri aiurea cu priviri aiurea.

Ultima observație

Cei cu salubritatea vin în fiecare sâmbătă să măture străzile. Îi recunoști de departe în vestele lor de un portocaliu sau galben strident. Dacă te apropii suficient, observi măturile de nuiele și tomberoanele pe două roți care aduc mai degrabă a care romane. Atât oamenii, cât și ultimele obiecte enunțate sunt îngropați într-un val înecăcios de praf. Afară e aprilie și e deja cald – ne tot anunță meteorologii din oră în oră cu o voce ce se vrea veselă, dar care sună totuși goală și repetitivă.

Străzile sunt asfaltate; mă rog… Pe ele merg înceți, aplecați și obosiți, cum am mai spus, cei de la salubritate, măturătorii sau gunoierii. Niciunul nu e tânăr; vârsta a doua și o bătrână. Bătrâna e cea mai tăcută; nici măcar nu ridică fruntea – mătură conștiincioasă și se gândește la ale ei. Nu vrea să se ducă la ceilalți. Bătrâna continuă să tacă și să măture; ceilalți nici n-o privesc. În niciun fel – nu vor sau nu le pasă pentru că… eh! pentru că simplu! Praful continuă să se ridice în urma măturilor din nuiele și scriu că sunt câțiva trecători care obiectează; ca să vezi ce nerușinați – să vină ei să măture! Bătrânica deschide pentru prima dată gura și înjură cu patimă o cucoană pretențioasă care se vaită că i s-au prăfuit pantofii; începe să fie penibilă, iar vârstnica se enervează. Îi vorbește răstit și cu duh și, pe cinstea mea, cunoaște nu numai toți sfinții, ci, se pare, și rudele doamnei. Amintește ceva de veri, mai multe mame, un tată bețiv și apoi pleacă mai departe, cu fruntea în pământ și cu mătura repetându-se pe asfalt.

Ce lucru, îmi zic și-mi amintesc de o vorbă pe care tot eu am spus-o cândva: gânduri aiurea cu priviri aiurea.

 

DARIA STEMATE este elevă în clasa a XI-a E…