Tremura bietul om la colțul străzii Dinu Lipatti, învelit într-o pătură roasă, în carouri. Afară ploua ca într-o zi de toamnă, iar el, ferit sub o copertină verde a unui azil părăsit, căuta prin plasa roșie în care avea ceva resturi.

Slab și nebărbierit.

Probabil sunteți mulți care nu știți unde este strada Dinu Lipatti sau care n-ați văzut un cerșetor ca al meu. Lecție scurtă de geografie urbană: strada asta se află într-un cartier înfundat (rău de tot) și are ca simbol o veche piață, pe numele ei Aurora, care acum e transformată într-o fabrică de geamuri – Nicoral. Mai multe repere? Petice de asfalt, gropi, populație dezvoltată de câini (în jur de 20- 30) și un bar slinos în care se strâng toți pensionarii din apropiere, dornici fiind să mai audă o conversație legată de femei. care-i face să se simtă încă tineri și în putere.

Cerșetorul? E unul ideal (care le are pe toate): cu barba și părul murdare, haine zdrențuite și prea subțiri pentru vremea asta (dar șosetele sunt groase, de iarnă și albastre), bocancii maron sunt zgâriați și dezlipiți pe alocuri. Plasele și sacoșele sunt nelipsite de lângă mâinile-i tremurânde cu unghii negre, netăiate de mult. Câinii îi dau târcoale, mai slabi ca el, și-și mai primesc câte o coajă pe care dinții lui n-o mai pot mesteca.

Nu stă cu mâna întinsă și nici nu se plânge, nu cere și nu blestemă pe nimeni. Doar își ațintește ochii bolnavi spre trecătorii grăbiți și apoi își pleacă capul spre o cutie goală de conserve în care are ceva mărunțiș. Toți tac și trec, bătrânele își feresc nepoții, tinerii sunt cu ochii afundați în ecranele luminoase (prea mult ca să vadă ceva), moșii cartierului șchiopătează grăbiți spre bar, iar muncitorii de la fabrică sunt prea ocupați cu descărcatul mărfii.

Îl cunosc toți; dacă te apleci să-i lași o bancnotă îți strigă de pe margine: „Nu-i da, că-i bea!”. Iar tu îi crezi și nu-i mai dai: așa e corect. De ce să-ți arunci banii munciți pe băutura altuia? Trebuie să se facă odată ordine în țara asta, nu? Că’ de-aia a ajuns România în stadiul în care e… De la cerșetori! Și bietul om tremură de foame cu buzele livide și cu ochii implorându-te, dar tu ești om corect cu societatea, plătești la timp impozitele și ratele, ți-ai dat copiii la școală, mașina ți-e curată și știi (ca toată lumea) că cerșetorii bolnavi de la colțuri sunt mai bogați ca tine.

Obișnuiam să-l privesc de la fereastra mea de la trei. La mine mirosea a prăjituri, iar el își strângea haina mai tare în jurul corpului scheletic (păcătoasa de mine!). Nu aveam bani atunci – mărunțișul din pușculița mea se risipise (ca de obicei) pe nush’ ce – dar speram ca bunul Dumnezeu să se uite din înaltul cerului și să mă vadă făcând o faptă bună, s-o treacă la catastif. Recunosc, gândurile mele nu au fost mai mult decât egoiste, căci am luat câteva bucăți de plăcintă cu mere și am coborât să-l văd pe cel care reprezenta biletul meu de intrare în Rai.

M-am dus încrezătoare și m-am trezit lângă el plângând de necredința mea, lângă omul nostru, cerșetor ideal – fost doctor, părăsit de familie și noroc. L-a bătut ghinionul și piaza rea, iar el mă binecuvânta și-mi strângea mâinile, considerându-se fericit de Dumnezeu.

Iar eu? Eu mă căiam și-mi blestemam gândurile lacome de veșnicie. „Mă duc în iad; m-au luat demonii – ce fel de priviri drăcești oi fi având?”. Iar el mă diviniza, aruncând asupra mea toate darurile credinței lui, mă acoperea cu binecuvântări și zicea că sunt un înger trimis din cer… Și mânca repede plăcinta  mea nenorocită cu mere pe care nici măcar nu o făcusem eu! Pe care nici măcar nu o făcusem eu, auzi?

Dinu Lipatti, Dinu Lipatti… cu tot cu lecția de geografie, ai cei mai urâți oameni – mă ai pe mine! Uită-te la noi: orbi și surzi la cei împotriva cărora s-a răsculat toată societatea asta poleită cu aur, dar făcută din toată mizeria posibilă, că’ nu vede nici măcar un sărman om, cât e el de cerșetor ideal și părăsit… Cât gunoi în cartierul ăsta!

DARIA STEMATE e o fată frumoasă și delicată, stă în prima bancă, e în clasa a XI-a, la CARABELLA…