Daria   –   IUBIRE SIMPLĂ, PLUS TOAMNĂ

 Tu  Alina… visătoare irecuperabilă cu voce naivă; ce spui tu despre dragoste? Ce compari tu în rândurile scrise de tine cu stânga? Ce soi bizar de iubire e aceea în mijlocul florilor de tei și… de tot felul? Ce primăvară vezi tu în primele priviri furișe și în primele atingeri de mână? Petale? Ești îndrăgostită până peste puterile tale și asta te face să nu vezi câtă chinuială ascunde albul și rozul din jurul tău.

Dar erai mai înțeleaptă! Nu știi; nu mai știi tu că în primăvara asta a ta toate sunt superficiale, copilăroase? Și te mai plângi că ți-e frică să nu fii rănită – ești ca o copiliță cu părul ondulat și zâmbet timid. Spune-mi blând: ce iubire apare în mijlocul spaimei ce-ți cuprinde inima în fiecare secundă mai mult? Eu tot blând ți-oi spune; dragostea, ca substanță, e puțin amară; e puțin căzută pe-o parte ca materie și puțin îmbrățișată în portocaliu ca ființă… Privirile, deci vezi că te înșeli, nu sunt vesele, ci profunde, sunt la fel de adânci ca cerul și ca arămiul ce cântă pe o vioară veche. Da, visătoare irecuperabilă, Alina… iubirea e încălțată pe trotuarul pavat, plimbată printre bănci maron, părăsite și refugiate. Știi de ce? Ca să vă lase singurătatea liberă – s-o cheltuiți voi cum vreți: printre copaci aproape fără frunze, prin curenți reci de aer, pe unde vă duc picioarele! Iubirea, sau dragostea dacă preferi, zâmbește matur, odată cu voi: nu e așa naivă cum ți-o închipui tu, zâmbește matur de la unul la altul și apoi la albastrul târziu pe care pleacă ultimele păsări despre care povesteai când erai copilă.

Dragostea, eh… e complicată, e certată, e îmbrățișată, sărutată… Auzi tu, Alina? Sărutată, dar nu vesel și neastâmpărat cum crezi! Ci e sărutată cu pasiune, molatec și fără speranță de întoarcere. Ea nu are timp de regrete și temeri, ci e lipsită de șansa de a reveni la ce ați fost; dar ce? Nici tu, nici el nu mai vreți să vă ridicați de unde ați căzut; căci ați căzut amândoi ca Lucifer, în păcat! Da… iubirea e un păcat cât se poate de mare – într-o lume, cum zici tu, rea și, cum spun eu, materialistă, e chiar urât să iubești real și cu pasiune. Dar îți spun: pasiunea nu are ce căuta în florile tale; acolo e doar gingășie, pasiunea vă face să alunecați pe o pantă veștedă de strângeri calde de mână, când vreți amândoi să vă consumați unul pe altul; amândoi împreună: toată lumea, fără să vă terminați. Fără ca ceva să se termine vreodată. Eu nu cred în doar trei luni de iubire, cum e cu anotimpul tău pueril… Ce? spui că și iubirea mea durează tot atât? Nu știai? Viața însăși e o toamnă continuă – de o frumusețe răpitoare, dar tristă pe alocuri și alunecoasă pe margini… În asta cred eu. Nu în cireși înfloriți, nu în luna Mai; ci în mai liniștit, mai amplu, mai difuz, nu în raze prietenoase de soare și în ghiocei – ei râd de voi, vă batjocoresc și voi nu vă dați seama! Și până la urmă, ce-ți trebuie flori? Ce-ți trebuie trandafiri roșii proaspeți? Ca să ofiliți voi din cauza lor, ca să vă fure imaginea și farmecul? Uite ce e, mai bine sunt eu cu trandafirii ofiliți, căci au ofilit din cauza invidiei și a supărării – nu am vrut să-i las să-mi simbolizeze dragostea; pentru că dragostea mea nu poate fi măsurată în petale roșii… Așa că uite! Mor pe capete, în stânga și în dreapta mea, pentru că iubirea mea simplă e mai frumoasă ca trupurile lor înțepate de arme verzi. Eu îl am pe el… și îmi e de ajuns; mi-a dat ochii lui și, brusc, nu mai am nevoie de peisaj; mi-a dat mâinile lui și nu mai am nevoie de brațe de flori și buruieni; mi-a dat picioarele lui, cu tot cu tenișii albaștri, și nu mai am nevoie de drumuri roz, parfumate, străjuite de inflorescențe complicate. El mi-a dăruit și pielea lui, încărcată de nuanțe bărbătești, și nu mai am nevoie de briza blândă sau de apa curată a vreunui lac.

Alina, fată visătoare fără leac, ai spus că te înroșești? Am să-ți dau un sfat: data viitoare, înroșește-te de frig; fă asta și o să începi să te apropii de el pentru a te lua în brațe; mai înroșește-te de emoție ca să te sărute; apoi de frunze și de copaci bătrâni, ca să danseze cu tine pe aceleași alei pavate în roșu și alb. Vreau să te mai înroșești de ciocolată fierbinte sau de capucino, cum îți place ție; asta îl va face să te ia de mâini peste masă și toată lumea se va uita la voi și voi nu veți vedea pe nimeni. Dar ei se vor uita și vor zice: ce pereche frumoasă!

Poate tu nu asculți la gura lumii – să nu o faci când zice de rău, dar acceptă încurajările, căci inima are nevoie de ele; poate tu nu, dar ce-i în interior simte; nu pielea ta prea albă sau părul tău pre ondulat. Și el va simți, tu ce crezi? El ți-a văzut de mult ochii tomnatici, căci s-a pierdut acolo de ceva timp și nu poate să mai iasă – nici nu-l lăsa să încerce; îneacă-l mai mult!

Știi că te contrazici singură? Continui să vorbești de zile primăvăratice și de inocență, dar privirile îți sunt atât de prăpăstioase și de căprui… De ce nu privești albastru sau verde? Vezi tu, Alina?

Alina.

Alina?

Alina!

Uită-te puțin peste umăr la poarta ruginită de sub arborele acela cu frunze puține și colorate în melancolie; o melancolie frumoasă de altfel; privește ca să-l zărești stând rezemat de ea și așteptându-te. Așteptându-te pe tine și pe iubirea aia care, îți spun eu, ar trebui să fie de-a treia pe calendar și infinită, dacă ar fi să ne uităm puțin peste limitele timpului; un timp tâmpit!

 DARIA STEMATE e o fată frumoasă și delicată, stă în prima bancă, e în clasa a XI-a, la CARABELLA…

 

Alina –   UN SURÂS DE IUBIRE PARFUMATĂ

 Dragă fată colorată şi cu ochi profunzi, Daria, cum poţi să dai glas acestor gânduri şi cum poţi să asemeni iubirea cu toamna ? Oricât aş lăsa pixul jos din mănă şi mi-aş închide ochii în încercarea încleştată de a descoperi în frunzele portocalii, în fiorul rece al brizei care poartă primele semne ale zăpezii, în ploaia ce picură mărunt în sufletul amorţit de acum al verdelui acel sentiment cald şi plin de viaţă, nu reuşesc.

Plin de viaţa! Nu îţi dau dreptate şi te rog, lasă-mă să-mi încadrez cel mai puternic sentiment pe care l-am trăit vreodată într-un alt decor, mai vesel, mai zâmbitor, care aduce cumva cu o renaştere, cu o reînflorire a bunătăţii şi dedicaţiei totale, dincolo de interesele astea mârşave pe care le vad tot mai des în jur şi care… ştii… golesc totul de semnificaţie.

Poate să spună oricine ce vrea, că suntem prea mici ca să folosim cuvinte aşa de mari,iubire, fiori, pasiune, dăruire totală, cu ochii închişi… Da, poate că suntem prea mici ca să înţelegem cât de importantă este iubirea în viaţa noastră şi ce drum părăsit şi plin de fulgi de zăpadă tare şi anostă ar fi inima noastră obligată să urmeze dacă nu ar avea nicio altă inima aproape şi mâna n-ar avea nicio altă mână să strângă.

Dar am păşit deja pe acest drum, chiar dacă a fost timid şi nesigur, ne-am poticnit la fiecare pas şi poate că am plâns, am suferit şi am dorit din toată inima să ne întoarcem… dar deja rănile erau acolo, sângerând, cu un surâs din acela ironic şi cu ochii reci.

Şi noi, adolescenţii, în naivitatea noastră şi în încercarea complicată de a ne înţelege şi de a ne da seama cine suntem, cine vrem să fim – suntem la vârsta cea mai profundă, cea mai plină de încercări – noi poate că am trăit prima experienţă a iubirii mult, mult mai intens ca orice adult. Fată colorată şi cu ochi profunzi… cu care nu sunt de acord, ştii de ce? Te rog nu te supăra pe mine pentru că eu văd iubirea înconjurată de primăvară. Poate că sunt o fire mai optimistă şi îmi place să las acele raze să cadă drept pe acele răni, să le închidă şi să contureze o floare roz și mare în locul lor.

Eu recunosc: sunt încă naivă şi mă agăţ rapid de oameni, îmi pun încrederea în ei şi, în secret, sper să nu fiu dezamăgită, din instinct, nu mă gândesc la faptul că m-ar putea înşela, trăda, că mi-ar putea face rău şi că m-ar putea lăsa baltă, pur şi simplu, când am nevoie mai mare de ei, de prieteni.

Şi în secret sper, precum speră un boboc de trandafir că soarele îşi va mai aminti de el şi-i va mai mângâia o dată roşeaţa ca să crească mare şi frumos şi să fie cules de un tânăr îndrăgostit pentru noua lui iubită pe care nu ştie cum s-o invite la un suc. Pentru că, ştii, Daria, ce suntem noi, două, şi toţi de vârsta noastră? Boboci ai vieţii, care nu au văzut încă răutatea oamenilor, care nu au fost prea crunt dezamăgiţi şi care încă mai cred într-un final frumos şi fericit, ca din basme, cu un prinţ chipeş pe un cal alb şi puternic şi o prinţesă cu părul lung şi blond.

Şi… recunosc. Mă ataşez repede de cineva, acel fior mă trage repede de mănă şi îmi şopteşte în vârtejuri, de abia pot să înţeleg cuvintele… dar parcă nu sunt cuvinte, sunt şoapte parfumate şi petale de trandafir.

Dacă nu acum, atunci când? Când să te mai îndrăgosteşti aşa frumos şi total şi să uiţi de tine, când să mai ai senzaţia că simplul gest de a ţine persoana iubită de mână, în parc, pe alei, pe sub copaci înfloriţi, îţi face întregul trup să vibreze profund şi îţi roşesc obrajii aşa puternic că trebuie să îţi întorci privirea, ruşinată? Când să mai surprinzi o simplă privire şi să-ţi rămână înfiptă adânc în minte trei ore după? Când să mai aştepţi cu atâta nerăbdare să intre acea persoană pe facebook, să îţi vadă mesajul şi când nu îţi răspunde, să bei o ciocolată caldă care speri că îţi va lua gândul? Dar oricum nu o face… Când să te mai îndrăgosteşti aşa profund, să depinzi de cineva în aşa mare măsură, aşa dezinteresat? Când, dacă nu acum ?

Dragă fată colorată cu ochi profunzi, înţelegi? Ştii lumea în care trăim… Mai târziu, totul va fi făcut în funcţie de interes, până şi iubirea. La un moment dat, tot acolo ajungem. Şi aceea e toamna, când frunzele iubirii pure cad şi se usucă şi sufletul nu mai e copil. Nu mai e naiv. Şi, sincer acum, mie îmi place să fiu naivă… Poate mulţi vor spune că sunt copilăroasă, dar nu au decât să o spună.

Că voi suferi, că mă va durea şi nu voi mai vrea să pun suflet niciodată. Da, cunosc sentimentul… Când, primăvara, o ploaie dură cade şi mătură toate petele roz din inimă. Şi după ploaie, trandafirii înfloresc şi mai frumos, şi mai spectaculos şi degajă aşa un miros plăcut şi parfumat, pentru că apa este ceea ce le trebuie, doar că au primit-o în cantitatea greşită… Doar că a fost prea multă dintr-o dată.

Şi să ştii şi că stropii aceştia de suferinţă, pentru că ai fost dezamăgită în dragoste, sunt buni la ceva, dacă nu sunt prea mulţi şi nu veştejesc bobocii. Te învaţă să preţuieşti persoana pe care o ai lângă tine şi să înveţi să o iubeşti aşa cum merită, să te bucuri de fiecare moment alături de ea, fie că durează cinci minute într-o pauză.

Căpătăm experienţă şi pătrundem în corola verde şi fragedă a vieţii umane, care are de toate. Numai că ar fi cazul să păstrăm doar amintirile frumoase şi plăcute şi, cel mai important, să culegem trandafirul cel mai copil de pe marginea drumului şi să-l ţinem strâns, strâns, strâns.

Dragă fată colorată cu ochi profunzi, dragă Daria, sper să îmi urmezi sfatul. Poate că sunt mai naivă de felul meu, poate, adică sigur, ar trebui şi adulţii să mai culeagă din când în când câte un boboc mic şi roşu de trandafir de pe marginea drumului. Şi, Daria, îţi promit că, atunci când parfumul lui fraged îţi va atinge faţa, pe tine toată, până şi toamna de care vorbeşti tu se va transforma în cea mai frumoasă primăvară, indiferent de vârsta şi îţi va plăcea foarte mult, mult, mult de tot.

Şi dacă ridici apoi privirea, drumul acela va fi verde, limpede, zăpada se va topi şi ghioceii vor înflori, copacii te vor proteja cu frunzele lor crude şi razele soarelui vor străpunge tot, nu din cer, ci din tine, iar mâna pe care o ţii strâns va zâmbi.

ALINA IOANA PREDA este elevă, în clasa a XI-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…