Ce mă desparte de semnatarii apelului prin care se cere “demisia în bloc” a juriului Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Omnia?

I.

Nu refuz dreptul la indignare. Dimpotrivă, consider că exercitarea lui este vitală pentru apărarea onestității de care are nevoie orice formă de instituționalizare a valorii.

Dar refuz să cred că pripeala în rostirea sentinței, transformarea banalei conjuncții în bombă cu hidrogen, robespierreiadele retorice și imprecizia argumentației se numără printre calitățile unui exercițiu de onestitate.

Alex Goldiș mă trece în rândul celor care “încearcă să discrediteze valul protestatar”:

“Surprinzătoare, din acest punct de vedere, e poziționarea lui Dorin Tudoran, care rezumă întreaga chestiune la mesajul ‘Cărați-vă de-aici cu subiectivitățile voastre, fiindcă a venit vremea noastră și a subiectivităților noastre!’. Or, tocmai ipoteza că ar fi vorba aici de un protest generaționist trebuie respinsă.”

În realitate, alegeam din apel un exemplu de argument șubred și indicam la ce poate duce folosirea lui.

Deci, nu eu am introdus în discuție un element “generaționist”, ci autorii apelului: “e dificil pentru un critic să evalueze anvergura reală a unui poet din generații subsecvente lui”/…/ “credem că un nou juriu, compus din scriitori mai tineri decât cei care urmează să fie premiați, ar vedea poate relieful valoric în linii mai juste.”

Observația mea, citată de Alex Goldiș, nu rezumă “întreaga chestiune”. Rezumă doar avatariul folosirii unui criteriu greu de acceptat drept axiologic – incapacitatea criticului de a înțelege opera uni creator mai tânăr ca el.

Titu Maiorescu era mai în vârstă cu zece ani decât Mihai Eminescu. În lumea de azi, zece ani de atunci ar cântări dublu. Totuși, parcă lui Maiorescu i-l datorăm pe Eminescu, nu?

“Ipoteza” nu poate fi respinsă integral, atâta vreme cât printre argumentele prezentate de autorii apelului se află și cel pe care l-am citat. Cel surprins de poziționarea mea poate citi pe Facebook discuția în care ne-am angajat Claudiu Komartin, Mihai Iovănel și eu.

Va fi și mai surprins decât în prima instanță, descoperind că nu eu justific o anumită abordare prin elementul diferenței de vârstă – “generaționist”.

Că nu doar eu am detectat în apel și prezența “protestului generaționist” o dovedește răspunsul profesorilor Al Cistelecan, Ion Pop și Cornel Ungureanu: “Cele spuse în scrisoarea de protest despre „generaţiile subsecvente” şi despre incapacitatea noastră de a le înţelege poezia le luăm drept un „compliment” suplimentar. Sperăm să ne fie făcut de cineva în directă cunoştinţă de cauză). “

 II.

Pentru mine, discuția aceasta a avut (sau ar fi trebuit să aibă) două paliere foarte diferite. Cel dintâi este cel al subiectivității ce nu-i poate fi refuzată nici măcar criticului literar, atâta timp cât acesta și-o asumă în mod public. Și aici nu am ce adăuga.

Cel de al doilea – acuzațiile de “malversație”, ”interese de grup”, “presiuni” făcute de un membru al juriului asupra celorlalți etc. Practic – falsificarea rezultatului votului.

De unde am pornit? De la cererea ”demisiei în bloc”. Ce propuneam eu? Să așteptăm ca membrii juriului să-și exprime punctele de vedere în legătură cu felul în care a decurs jurizarea și abia apoi să pronunțăm sentințe, excomunicări, rușinări publice.

Deși membrii juriului nu s-au executat pe loc, punctele lor de vedere au apărut; am început să înțelegem, pas cu pas, ce s-a întâmplat. Mai se justifică “demisia în bloc”?

Din punctul de vedere al lui Radu Vancu, parcă nu:

“Așa, prin scrisorile de lămurire trimise de ei, e limpede pentru toată lumea că onestitatea & conștiința lor profesională sunt intacte. “/…/ “După cum spuneam în textul anterior la temă, unul dintre lucrurile bune ieșite din scandalul în jurul premiului Eminescu este restabilirea publică a demnității juriului. Prin răspunsurile profesorilor Mircea Martin, Al. Cistelecan, Ion Pop și Cornel Ungureanu, s-a văzut că majoritatea juriului (și mai ales majoritatea lui mai consistentă, dacă mi se permite) și-a respectat, și de această dată, blazonul.”

Nu era oare mai potrivit să așteptăm întâi asemenea lămuriri, înainte de a șterge dușumelele cu  membrii juriului, a căror “onestitate”, “conștiință profesională”, “demnitate” și “blazon”, iată, le declarăm acum intacte?

III.

În sfârșit, ce i se cere, în continuare, laureatului? Să returneze premiul. De ce? Răspunsul vine tot de la Radu Vancu:

“Având în vedere că se bazează pe un viciu de procedură, legitimitatea procedurală a premiului Eminescu primit de Gabriel Chifu poate fi declarată, din acest moment, nulă.“ /…/ “Bref: domnule Gabriel Chifu, întrucât premiul Eminescu v-a fost atribuit dintr-o eroare strategică și procedurală, aveți forța morală să renunțați la el? Vă cunosc puțin, însă, așa cum am spus, decența dumneavoastră mi s-a părut mereu evidentă.

La această decență fac acum apel – pentru a pune capăt unei enorme indecențe.“

Asumându-mi riscul ca poziționarea mea să i se pară încă o data surprinzătoare lui Alex Goldiș, recunosc că logica după care un laureat este răspunzător de eroarea strategică comisă de un membru al juriului mi se pare stranie.

Să apelezi azi la decența “mereu evidentă” a lui Gabriel Chifu, cerându-i să repare “eroarea strategică” comisă de un membru al juriului și “ilegitimitatea procedurală” a jurizării, după ce timp de două săptămâni l-ai călcat în picioare și l-ai declarat nul ca poet, un vicepreședinte USR ahtiat după premii etc., aruncă această situație foarte tensionată în brațele comediei.

Onoarea juriului este, ni se spune, “intactă”. Laureatul este, ni se spune, de o decență “mereu evidentă”. Și atunci, n-ar trebui ca lui Gabriel Chifu să i se prezinte niște scuze, înainte de a i se pune, încă o dată, la încercare decența?

E bine că a fost “restabilită public demnitatea juriului” găsit azi mai puțin vinovat decât acum două săptămâni; n-ar fi rău să vedem restabilită, tot public, și demnitatea laureatului vinovat azi — ca și în urmă cu două săptămâni — de nimic.

Pentru indecențele repetate la care a fost supus un poet cine va avea decența să prezinte scuzele de rigoare?

Vorba lui Radu Vancu – cine va avea “forța morală” să facă pasul cu pricina? Căci exercițiile de onestitate nu sunt artere de circulație (a spiritului critic) cu sens unic iar mai întâi blamații și mai apoi lăudații membri ai juriului au făcut o precizare peste care se trece cam ușor cu vederea:

“Chiar dacă opțiunile noastre n-au fost de partea lui, credem că Gabriel Chifu e nu numai un poet nominalizabil, ci și unul premiabil (poate aveți și dvs. conștiința exagerărilor făcute în judecățile intempestive de acum).”

În concluzie, după atâtea zile de dezbateri furtunoase, ce ar trebui să ne intereseze mai mult: instituirea unor reguli de funcționare a nominalizărilor și jurizării care să evite, pe cât posibil omenește, săvârșirea de “erori strategice”, “vicii de procedură”, intrarea juriului în criză de “legitimitate procedurală” și “conflictele de interese” sau să i se retragă premiul lui Gabriel Chifu?

DORIN TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și disident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în CULTURA DE SÂMBĂTĂ, texte din CERTOCRAȚIA (aici postăm și ne umplem de blogdaproste )…