Oameni și ziduri – Proiect Școala altfel, 2015

Prima zi

Norocul vâscului ne-a însoțit o bună bucată de drum în apropiere de obiectivul principal al zilei – satul Viscri din județul Brașov. 26 de elevi de la Colegiul Național Constantin Carabella din Târgoviște si 3 profesoare au pornit în excursia Oameni și ziduri, finanțată de Consiliul Județean Dâmbovița și de părinți.

Vreme haină, dar autocar foarte confortabil și un șofer cu multă experiență… Ne-am amintit puțin de iarna de care încercăm să ne despărțim (pe V. Prahovei ningea serios), ne-am recăpătat speranța la Brașov (unde ninsoarea devenise ploaie) și ne-am avântat pe drumul desfundat spre satul Viscri (întrebându-ne cum de ajung zeci de mii de turiști în zonă). Pe drum, am ascultat informațiile despre biserica fortificată (datând din 1185), despre sat (care are cam de 30 de ori mai puțini locuitori decât turiștii care îl vizitează) și despre prezența anuală acolo a Prințului Charles al Marii Britanii pe care Elena, Drughi, Simona și Deea le-au pregătit pentru noi. Pentru ca Școala să nu fie atât de altfel, am început cu regulile pe care trebuie să le respectăm în această excursie (ca să ne putem bucura de toate experiențele inedite).

Ne-au luat-o înainte alte grupuri de elevi (am găsit 2 autocare la poalele dealului pe care se află biserica fortificată), dar deja celebra Sara Fernolend (săsoaica din sat care îngrijește biserica) a avut energie și căldură să ne explice și nouă prin câte reconstrucții a trecut edificiul și cât de bine se înțeleg sătenii din Viscri, indiferent de etnia căreia îi aparțin.

Pozele (vezi secțiunea Galerie foto) spun multe lucruri despre valoarea tradițiilor, respectul pentru muncă și natură, potențialul încă neexploatat al locului, dar lecția cea mai impresionantă a zilei a fost discuția cu Mihai Grigore, (co)proprietarul Pensiunii Viscri 125 (soția sa este în egală măsură participantă la aventura înființării afacerii). De la angajat într-o firmă de consultanță imobiliară din București la constructorul unei pensiuni, al casei în care locuiește împreună cu familia și, foarte posibil, al mai multor lucruri indispensabile pentru ca viața sa să aibă confortul și deschiderea spre viitor cu care este obișnuit (intenționează să înființeze o școală pentru ca fiii săi să învețe în sat) a trecut în 6 ani. A venit în Viscri să își cumpere o casă de vacanță și a devenit antreprenor. Își dă seama de valoarea experienței de la precedentul serviciu (dar nu mai crede că poate fi angajat), este foarte devotat micii comunități (îi ajută pe oameni în cele mai variate moduri), lucid (recunoaște că turiștii vin în număr atât de mare datorită asocierii numelui satului cu interesul Prințului de Wales), face lucrurile bine, trăiește în prezent și se bucură de alegerea îndrăzneață făcută cu 6 ani în urmă. Elevii au trăit fiecare parte a poveștii lui Mihai, au înțeles cât de important este să identifici și să valorifici oportunități pentru dezvoltarea proprie, dar și să păstrezi valorile locului care te-a primit.

La Sighișoara am ajuns tot pe ploaie, dar am reușit să facem un tur rapid al cetății. Sperăm să revenim mâine cu poze clare, dacă vremea se va îndrepta.

A doua zi

Oameni și ziduri! Sighișoara se potrivește perfect în ideea excursiei noastre. Oamenii și zidurile vechi au o viață comună. Clădirile importante în trecut adăpostesc și astăzi instituții publice (liceu, muzeu, primărie) sau au fost valorificate în scop turistic (mici pensiuni, crame, restaurante sunt întreținute de întreprinzători locali cu respect pentru trecut și pentru armonia întregului oraș vechi). Locuitorii din cetatea medievală își cară cumpărăturile pe străduțele pietruite și tresar când un turist aleargă să mai prindă deschis un turn sau alt edificiu care se vizitează cu program. Oameni de acum sute de ani, despre care se învață la școală, dau numele unor afaceri și poți cumpăra plante pentru ceaiuri sau merge să consulți un avocat în clădiri construite pe la 1600. Târgoviștenii (care au pus termopan la zidurile de la Curtea Domnească și care acum „admiră” mușchiul crescut printre cărămizi și ocolesc bălțile formate din cauza umidității foarte mari) au enorm de învățat despre cum se respectă istoria de la cei care îngrijesc Sighișoara. Alexandru, Ana-Maria și Tudor ne-au spus în autocar ce au citit despre orașul medieval.

Drumul spre Biertan a fost uscat (mare diferență față de vremea de ieri) și relativ senin. Dealuri verzi, copaci care începeau să înmugurească, oi și case ale căror acoperișuri preluau liniile reliefului formau un peisaj extrem de liniștitor. Nu am prea văzut oameni pe stradă în Biertan. La biserica fortificată (cu peste 300 de ani mai nouă decât cea din Viscri) am găsit câțiva turiști (în majoritate, tot elevi) și constructori care reparau lucruri mărunte în jur. Ghidul ne-a lăsat aceeași impresie de om al locului care simte trecutul ca pe ceva viu și prețuiește valoarea vieții despre care le vorbește vizitatorilor. Edificiile (ziduri, turnuri și, mai ales, biserica evanghelică) sunt destul de deteriorate, dar faptul că fac parte din Patrimoniul Cultural Universal UNESCO ne dă speranța că se vor găsi soluții pentru reconstruirea lor completă.

La Alțâna am întâlnit doi frați tineri (Eugen și Ștefan Vaida) care s-au născut în sat, au studiat artele și arhitectura și au înființat un muzeu interetnic într-o casă săsească pe care au cumpărat-o. Multele obiecte gospodărești mărunte ilustrează conviețuirea românilor, sașilor, secuilor și țiganilor din zona respectivă. Țiglele inscripționate sunt mândria muzeului care inițiază tot felul de activități pentru turiști și pentru oamenii locului. Ideea fraților Vaida este că valorile din trecut trebuie să fie cunoscute, în primul rând, de către actualii trăitori din locul respectiv și apoi prezentate turiștilor. Cum se face un gard din nuiele sau un toc de fereastră, cum se țese, cum se modelează lutul, cum se renovează fațada unei case săsești sunt lucruri pe care ei le organizează pentru elevii din sat sau din zonă, dar și pentru turiști, în perioada verii. Elevii au fost extrem de impresionați de combinația de spirit antreprenorial (muzeul face parte dintr-o mică rețea națională de muzee sătești organizate de împătimiți ai tradițiilor, stilului de viață autentic și sănătos), profesionalism (Eugen este consultant pentru Ministerul Culturii, Ștefan reconstruiește case săsești) și enormă pasiune și credință a celor doi tineri. Atâta siguranță de sine, energie, seninătate într-o întreprindere nu tocmai în trend reprezintă un exemplu extraordinar pentru adolescenții derutați, nehotărâți sau doar neatenți la lucrurile valoroase.

Foarte neobișnuită pentru elevi a fost și întâlnirea cu cercetașii din Nocrich. Reli, o fostă colegă de liceu din Târgoviște s-a stabilit de curând acolo și, pe lângă faptul că ne-a sugerat traseul pentru întreaga excursie (îi vom mulțumi mult timp pentru acest lucru), ne-a făcut cunoștință cu tinerii români (localnici să orădeni) și străini (erau acolo niște voluntari din Cehia și Portugalia) de la Centrul cercetășesc instalat într-o casă parohială nefolosită. După ce au contribuit substanțial la renovarea ei, voluntarii români și străini organizează acolo tot felul de activități de dezvoltare personală pentru copiii și tinerii din sat sau din zonă. Amenajarea unei grădini, învățarea limbii engleze, ateliere de olărit sau alte meșteșuguri pe cale de dispariție sunt activități care atrag interesul participanților. Unul dintre voluntari era de vârsta elevilor noștri și a fost foarte convingătoare pledoaria lui pentru implicarea în activități în folosul comunității, care, ulterior, se pot dovedi chiar profesia pe care dorești să o practici o viață.

La Sibiu am ajuns seara și ne-am planificat vizita de a doua zi la Muzeul Brukenthal. Se pare că vremea redevine normală pentru luna aprilie și ne vom putea bucura de o plimbare completă prin capitala culturală europeană a anului 2007.

A treia zi

Se termină excursia, deci poate să se îndrepte vremea. Soare strălucitor de la prima oră, dar vânt foarte rece. Câțiva elevi ne însoțesc la Muzeul Brukenthal. Nu este tocmai ușor să străbați săli cu tablouri religioase sau de epocă după ce ai tot comunicat pe telefon cu colegii despre ce surprize pregătesc patronii cluburilor din oraș pentru sărbătoarea care se apropie (nu că am cunoaște exact subiectele discuțiilor dintre copii). Am înțeles din nou că și educația artistică trebuie făcută într-un mod activ și pornind de la interesele elevilor, indiferent cât de valoroase sunt operele pe care le prezentăm. În cazul nostru, vedetele muzeului au fost două tablouri de N. Grigorescu (un Car cu boi și Fata cu mărgele roșii), aflate temporar în expoziția de la Brukenthal și Omul cu tichie albastră al lui Jan van Eyck.

Ne-am plimbat apoi în cele două piețe cunoscute ale orașului și am vizitat biserica evanghelică. Muzică de orgă, arcade somptuoase, cripte de marmură și bronz, porumbeii stăpâni pe turnul bisericii, cele 190 de trepte de piatră și metal până la zona care oferă o panoramă completă a orașului au fost încheierea în forță a vizitei din partea istorică a Sibiului. Am mai intrat în niște magazine, inclusiv într-o librărie Humanitas de unde am ales câteva premii pentru elevii mai activi, am cumpărat plăcinte moldovenești de la La plăcinte (despre care am aflat că este o afacere adusă din Basarabia) și ne-am îmbarcat în autocar.

Ne-am întors pe Valea Oltului și am oprit pentru 20 de minute la Cozia, ca să intrăm treptat în lumea voievozilor valahi care au condus provincia românească de la Târgoviște. Mircea cel Bătrân și-a mai proiectat o dată umbra peste încercarea noastră de a înțelege rolul istoriei în dezvoltarea actuală.

Elevii au fost obosiți pe drumul spre Târgoviște, dar aproape de oraș au răspuns provocărilor Teodorei (diriga nu poate fi refuzată). Simona, Deea, Ioana, Mircea au povestit pe scurt ce i-a impresionat în aceste zile și cum s-au simțit în excursie.

Vă lăsăm să citiți opiniile lor și ale altor elevi participanți, așa cum au fost notate în jurnalul excursiei.

                                                                                                 CORINA LECA

PAGINI DE JURNAL – Întâlnire cu istoria

În primele trei zile ale săptămânii Şcoala altfel 2015, Transilvania ne-a fost „acasă”. Veniți de departe, din contemporan, am ales să trăim pentru câteva ore în perioada medievală. Astfel, pe 6 aprilie 2015, ne-am îndreptat spre Sighișoara. Îmi place să o numesc „cetatea cu turnuri”, pentru complexitatea arhitecturală pe care oamenii încă reușesc să o păstreze, pentru mulțimea de turnuri care te acaparează din primul moment, pentru atmosfera somewhere in time în care alegi să trăiești diferit. Am cutreierat meleagurile natale ale lui Țepeș, încercând să ascultăm povestea fiecărui zid în parte, îmbătându-ne cu iluzia că aparţinem cetăţii, fie şi pentru o singură zi.

Am trăit mai intens, ne-am împărtăşit firesc trăirile, am avut ocazia să cunoaștem oameni ai acestei cetăţi ce a impresionat o lume întreagă, ne-am bucurat să fim mai mult timp împreună cu profesorii noştri şi să le mulţumim că ne sunt aproape, că ne ajută să creştem frumos.

A doua zi, ne-am continuat drumul spre Sibiu, capitala culturală europeană a anului 2007. Un oraș în care noul şi vechiul se îmbină armonios, un oraș curat şi viu. Probabil iubirea pe care o port în suflet pentru vremurile de mult apuse m-a legat de aceste oraşe, de zidurile ce transmit mai mult decât o avalanşă de cuvinte. Trăind odată cu povestea, începi să înțelegi altfel istoria, surprinzi elemente esenţiale pe care cărţile sau filmele nu au puterea să le transmită.

Fiori reci mi-au atins oasele atunci când mi-am pus întrebări la care nu mi-am putut răspunde. Oare câte personalităţi din istoria țării noastre au călcat pe pavajele pe care am pășit și eu zilele trecute? Am reflectat cu adevărat la ceea ce au făcut aceştia pentru ţara noastră, ţara mea? Sunt recunoscătoare pentru ce am simţit şi trăit aici? Ce a schimbat în mine această întâlnire cu istoria?

Acum suntem în drum spre casă, dar simt că o parte din mine a rămas la baza zidurilor pe lângă care am trecut, întărind puțin pietrele din au fost făcute acum sute de ani. Aceste ziduri şi oamenii din spatele lor m-au învăţat că „acasă” înseamnă mult mai mult decât locuința în care trăiești zi de zi, înseamnă o țară bogată în valori culturale, o ţară cu oameni credincioși și harnici, care păstrează tradițiile care îi definesc, tradiţii pentru care străinii manifestă mai mult interes şi respect decât noi, românii. Acasă înseamnă valori şi principii, înseamnă o ţară în care oameni de etnii diferite convieţuiesc şi se ajută reciproc, oameni cu propriile povești de viață, oameni care și-au scris propria carte, cuvânt cu cuvânt, pagină cu pagină. Oameni frumoşi de la care am învăţat ce înseamnă să trăieşti în armonie cu natura şi cu tine însuţi, oameni cărora le sunt recunoscătoare pentru lecţiile de viaţă oferite.

Iar noi, la rândul nostru, în numai trei zile, am scris istorie, propria noastră istorie.

 MARIN ANDREEA CRISTIANA este elevă în clasa a XI-a A…

 

PAGINI DE JURNAL –  Oaspeţi la Pensiunea Viscri 125

Prima zi din „Şcoala altfel 2015“ s-a dovedit a fi, pentru noi elevii, dar şi pentru profesorii care ne-au însoţit, o adevărată experienţă de viaţă. Drumul până la pensiunea domnului Grigore Mihai din Viscri, judeţul Braşov, a fost unul anevoios, dar am reuşit să ajungem cu bine într-un sat parcă desprins din povestirile bunicilor noştri. Satul a devenit cunoscut atât în România, cât şi în Europa, după ce prinţul Charles de Wales, iubitor de tradiţii şi natură, a cumpărat o casă aici.

Poteci neasfaltate, case zvelte şi viu colorate, cu porţi impunătoare, săteni de mai multe etnii (rromi, saşi, secui şi români) care păstrează tradiţiile şi obiceiurile unui sat-fortăreaţă.

Pentru început am vizitat Biserica evanghelică fortificată, biserică ce face parte din patrimoniul mondial UNESCO din 1999. Aici am întâlnit-o pe doamna Sara Fernolend, o săsoaică a locului, care ne-a introdus în istoria saşilor şi ni l-a recomandat pe domnul Grigore ca pe un iubitor al naturii şi al tradiţiei din Viscri.

Înfruntând vremea neprietenoasă, cu paşi mărunţi am ajuns în faţa casei cu numărul 125, unde am intrat puţin neîncrezători, sentiment care a fost imediat alungat de ospitalitatea gazdei care ne-a întâmpinat cu socată, ceai cald, cu miere de rapiţă, și clătite cu dulceţuri pregătite în casă. Pensiunea s-a dovedit a fi o adevărată capodoperă, reflectând perfect tradiţia saşilor, necunoscută nouă până în acest moment.

Tema proiectului fiind „Oameni şi ziduri”, domnul Grigore ne-a prezentat povestea sa, ideea de afacere şi riscurile pe care şi le-a asumat pentru a face ceea ce şi-a dorit. Curajul de care a dat dovadă şi zidurile impuse de mentalitățile oamenilor de la oraş nu l-au făcut pe Mihai şi soţia lui decât să îşi dorească mai mult să îşi atingă obiectivul.

Întâlnirea cu temerarul Mihai Grigore a însemnat pentru noi mai mult decât o lecţie de istorie sau de educaţie antreprenorială, deoarece dânsul este un adevărat model de om patriot care a ştiut să aprecieze cultura locuitorilor satului Viscri şi să o promoveze prin turism. Gazda ne-a împărtăşit motivele care l-au determinat să schimbe Bucureştiul cu Viscri şi cum a renunţat la job-ul dintr-o companie multinaţională şi la „confortul” oferit de capitală pentru a se retrage şi a se regăsi într-un colţ liniştit al ţării, unde tehnologia nu a pătruns decât în mică măsură. Povestea antreprenorului ne-a făcut să reflectăm adânc la cum munca se îmbină cu plăcerea și cum orice lucru realizat cu dăruire şi iubire aduce întotdeauna fericire, indiferent de sacrificii.

Deviza noastră: „Fă ceea ce îţi place şi nu vei avea nicio zi de muncă în viaţa ta!”

ANCA DAVID și IOANA MARIN sunt eleve în clasa a XI-a B…