În ziua în care am scris acest articol, o zi aparent ca toate celelalte, lungă, cu atelier, cursuri, am experimentat o trezire ce a coincis, în mod mai mult sau mai puțin surprinzător, cu trezirea de dimineață. În schimb, cea dintâi a fost una extrem de profundă, o revelație ar numi-o unii, cu scuzele de rigoare că sună a clișeu.

Mi-am dat seama, într-un mod foarte intens, câtă forță poate avea o decizie luată cu mult curaj, cu riscuri, o nebunie, ceva care nu ține cont de lume, de așteptări sau de canoane. Mi-a redat libertatea, mi-a redeschis poarta către Mine, cea cu care locuiesc clipă de clipă, nu acel avatar văzut din perspectiva oamenilor, unii orbi, alții raționali, alții

înțelepți. Am realizat că, din dorința de a face lucrurile „cum trebuie”, mi-am pus singură lanțuri la picioare, încercând, totodată, să alerg într-o direcție, așa cum trebuie să facă oricine, deși nu știam unde să merg…. se deschideau prea multe căi, mai pustii, mai populate, mai asfaltate, mai pline de flori, dar cam accidentate. Și am pietruit drumuri fără sensuri, punând pavele peste tot și irosind energie, crezând că așa se face.

Apoi am îndrăznit să privesc în mine, iar prin mine să privesc în sus.

Nu trebuia să alerg, ci să zbor!

În ziua asta, în care scriu, am deschis și ochii. Am deschis și ochii și m-am convins, singură, de cât de norocoasă sunt pentru clipele trăite în ultima vreme. Și m-am bucurat. M-am bucurat din tot sufletul după mult timp. Încă eram obișnuită să alerg. Dar acum sunt atât de recunoscătoare pentru curajul de a face lucruri numai pentru mine, de a lăsa setea asta să ma facă să aleg.

De acum voi reuși orice, inclusiv să zbor.

ERICA OPREA a învățat la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște, e proaspătă studentă la UNAP – București, are delicatețea desenelor sale şi transformă, cum spune, emoțiile în culori…