1. RADU  PĂRPĂUȚĂ  –  Povestea Rădăcineștilor 

 

Am predat editurii „Alfa” romanul meu „Povestea Rădăcineștilor”. Directorul editurii Nicolae Panaite mi-a promis că romanul va apărea până la sfârșitul anului. Iată aici sfârșitul lui:

Moș Ticuță, poreclit altădată Timpuță la crâșma lui moș Leon, însă astăzi nimeni nu-i mai zice așa, fiindcă crâșma nu mai este, iar căruțașii sunt mai toți sub brazdă, deci moș Ticuță se scoală dis-de-dimineață și, are-n-are treabă, își pregătește căruța de plecare. Mai unge o roată, mai leagă sadelca cu vreo sârmă în obiceiul românesc, că ține și așa, nu uită să arunce în fundul căruței oleacă de fân sau o mână de grăunțe, precum nu uită și o droaie de alte amănunte ce însoțesc plecarea. Pe urmă un „Doamne ajută!” și o cruce, pe care le-a învățat încă din copilărie, și haida! la drum. Trece mai întâi prin hudițe înguste și hleioase, cu coroana copacilor deasupra, și râpe prăvălite în jur. Apoi coboară mai la vale. Căruța începe să salte prin bolovanii drumului, săltând totodată gardurile strâmbe și scorojite, casele cu acoperișuri ruginite sau rufele zbătându-se pe vreo sârmă. Apoi bidiviii lui moș Ticuță lasă toate acestea și coboară iarăși, iar sub ochii moșului încep să sară gărdoaiele din fier forjat și porțile de cetate ale vilelor, care încep să se vadă albe în zorii gata să apară. Pe lângă căruțe trec în goană dubițe de toate culorile și mărimile, grăbite să înceapă cotidian marile și micile lor afaceri.

Apoi coboară și iar coboară la șoseaua asfaltată. Mașinile se înmulțesc. Când se îngână ziua cu noaptea căruța trece pe lângă cartierul de locuințe. Multe ferestre sunt găuri negre, oamenii încă nu s-au sculat, căci, la drept vorbind, nici nu prea au la ce se scula. Doar patronii înfrigurați, vlăstăriți la școala banului, deschid magazinele. Autocolantele de Coca-Cola și alte minunății încep să strălucească pe geamuri. Bețivii de serviciu încep să intre bucuroși în baruri. În stațiile de autobuz – puțini oameni, căci și serviciile sunt puține. E drept, o parte merg cu mașinile proprii, căci munca umilă prin cele țări le-au făcut posibile.
Dar moș Ticuță nu prea știe el de toate acestea! El merge înainte. Suflarea răcoroasă a dimineții îi atinge ochii. Moțăie pe scândura lui, cu hățurile înfășurate în jurul mâinii, iar caii moțăie și ei, tropăind-șchiopătând, fiindcă azi caiele nu prea sunt și căruțașii rămași nu prea au cu ce prinde potcoavele. Pe urmă îl prinde somnul de-a binelea, ba chiar sforăie. Apoi iarăși se trezește și merge tot înainte în aerul de chihlimbar, cu câmpia în stânga, inundată de ape purpurii acum de la soarele ce va să vină, și cu dealurile negre în dreapta.
Cine este eroul nostru?  Cine este țăranul?  Sau, mai bine zis, cine sunteți voi, acești țărani ai mei? Mai sunteți? Spre ce zări mergeți voi în tăcuta voastră săvârșire pe pământ?
Dar pe mine ce putere tainică și de neînțeles mă atrage spre voi? Cum să nu mă atragă, când de mic am învățat, ca și voi, să rup turta ca pe ceva sfânt și să ascult, boldindu-mă în vatră, cântecul focului, stând ghemuit grămăjoară cu ai mei: tata, mama, bunica, sora. Și eu am bușumat spinările tremurătoare ale cailor, și eu am trecut ca turtureaua prin crengile cireșilor în floare. Vă desfid sclifosiților dobă de carte, care, în prostia voastră mărunțică devenită solemnă, de babe cârtitoare, aruncați cu scuipat din ungherele voastre, că țăranul ca fundament al patriei este o iluzie sau făcătură a pașoptiștilor, perpetuată apoi în toată istoria noastră modernă. Vă iviți ca șobolanii în porumbar și înconjurați din toate părțile pe sărmanii hulubași. Cum spuneam, moș Ticuță nu știe de acestea. El se trezește deodată din piroteală cu soarele sus pe cer. Trupul lui pe scândură pare acum înconjurat de aur strălucitor. E o zi senină de toamnă, cu aer sticlos și frunzele căzând cu duiumul din copaci. Moșul se descheie la cojoc, își dă căciula pe ceafă și dii! Căruța pornește ca o nălucă, durduind asurzitor pe asfalt. Și iat-o zburând, despicând aerul ca o săgeată și apoi dispărând în suflarea dumnezeiască a dimineții.

 2. OCTAVIAN SOVIANY – fragment de roman

 

De fapt, când m-am aşezat prima data la calculator, apucându-mă să însăilez rândurile de faţă. nu intenţionam nicidecum să scriu confesiunea unui neom, am mai scris şi cu alte prilejuri asemenea lucruri, ci o poveste romantică despre Ada. Aflasem ceva mai mult despre ea, aproape că începeam să cred că există şi în realitate (ce-o fi însemnând în definitiv cuvântul ăsta oribil: realitate? ) şi mă găseam oarecum în situaţia unei persoane ce trebuie să recompună un puzzle din care anumite piese lipsesc, iar altele sunt atât de şterse, atât de decolorate, încât au devenit cu neputinţă de utilizat. Deocamdată, Ada e femeie de aer, o voce pe care n-o pot atinge decât cu cuvintele şi care, la rândul său, mă atinge cu cuvintele ei, în virtutea unui joc erotic plin de stranietate, dar o voce care posedă carne şi sânge, modulaţii ce seamănă totuşi cu nişte atingeri reale, vocalize ciudate care acţionează asupra nervilor mei cu puterea unei substanţe afrodisiace. Aşa am descoperit că pot avea şi cuvintele sex, şi că, pentru a putea duce această poveste la bun sfârşit ar trebui ca, prin nu ce ştiu ce acuplare miraculoasă, cuvintele noastre să se pătrundă unele de altele, alcătuind un singur trup de cuvinte. Căci o poveste se naşte mereu din bărbat şi femeie, din sânge şi corp, şi acesta este motivul pentru care am crezut totdeauna cu seriozitate în instituţia muzei.
Prin natura lui, artistul nu este nici bărbat nici femeie, prin natura lui artistul este hermafrodit
Iată ce gânduri îmi umblau prin circumvoluţiile pe jumătate sedate de băutură în timp ce mă opream din scris,pentru a fuma o ţigară sau a mai sorbi un gât de cafea, dar nimeni nu trebuie să le acorde prea multă atenţie căci ele nu sunt decât gândurile unui neom, care, după ce l-a părăsit orice urmă de interes pentru vreo femeie adevărată, aleargă după nălucile din pădurile nordice şi se iluzionează că ar putea scrie o povestire bună de dragoste. Îmi dau seama că tot ce am scris până acum nu-i decât o înşiruire de fraze incoerente, din care nimeni, în afară poate de Ada, n-ar înţelege nimic. Dar despre lucrurile de înţeles s-au scris o grămadă de cărţi, mai importante decât ele sunt cele de neînţeles. Aşa-zisa înţelegere mi se pare o dovadă grosolană de suficienţă. De asta am spus că vreau ca povestirea de faţă să fie una romantică.
Îmi dau seama şi că am început prost, dar asta s-ar fi întâmplat indiferent de unde aş fi început. În definitiv, pot şterge tot ce am scris până acum, să pornesc de exemplu de la furnici, fiindcă, înainte de a mi-o închipui pe Ada privindu-se goală în apele unui lac de pădure de o limpezime neobişnuită, aş fi putut vorbi foarte bine despre muşuroiul, înalt de aproape un metru, despre care mi-a povestit într-una din primele sale scrisori. Nu m-a interesat niciodată în mod deosebit viaţa furnicilor, Ada în schimb ar putea vorbi zile în şir despre asta. Cred că am şi zâmbit puţin când am citit că, ori de câte îşi face plimbările prin pădure, această actriţă celebră, despre care ziarele scriu că ar avea o inimă împietrită, se comportă ca o fetiţă pe jumătate sălbatică, hrăneşte cu zahăr furnicile, vorbeşte cu ele, dar mai ales e fascinată de mişcările lor, în care desluşeşte o ordine aproape miraculoasă, aceeaşi ordine care guvernează mişcările corpurilor cereşti, creşterea ierbii, sevele care circulă prin tulpinile brazilor sau bătăile inimii omeneşti. Mi-o pot imagina tolănită în iarba moale şi fragedă, cu capul sprijinit în palmă şi cu o expresie de încordare zugrăvită pe faţă, urmărind forfota, aparent lipsită de noimă, a locuitoarelor pline de zor ale furnicarului, ca şi cum ar citi o carte tipărită cu litere foarte mici, pe care trebuie s-o ţii extrem de aproape de ochi. Acum nu mai e goală, poartă un trening negru, destul de uzat, e puţin ciufulită, puţin transpirată, fiindcă mai înainte a alergat, iar în lumina vie e soarelui, până şi corpul ei parcă a căpătat altă formă. Nu mai e corpul acela copt pentru dragoste al unei femei perfect împlinite, e mai degrabă acela al unei adolescente încă neieşite cu totul din copilărie: sânii abia se mai desluşesc de sub bluza de trening uzată, şoldurile se rotunjesc cu timiditate şi parcă şi-au pierdut robusteţea, aparţin mai curând unei fetiţe în creştere. Înainte de a se tolăni în iarbă, şi-a scos pantofii negri de sport, lăsând la vedere nişte picioare mici şi bronzate, pe care, dacă le priveşti de aproape, poţi desluşi urmele unor urzicături proaspete. Stă mult timp nemişcată, uitându-se cu atenţie la furnicile care mişună prin apropierea ei. Şi atunci când vreuna, mai îndrăzneaţă, i se caţără pe picior, Ada nu pare deranjată şi nu se grăbeşte s-o îndepărteze, iar furnica mai are timp să înainteze câţiva centimetri, conturându-se limpede pe pielea piciorului, ca o literă mica şi negricioasă. Trec câteva secunde până femeia din iarbă întinde un deget spre ea. Atunci furnica are o clipă de ezitare, apoi începe să se caţere fără grabă pe acest nou obstacol, pe care în mintea ei de insectă îl va fi confundat cu o crenguţă de mesteacăn subţire şi delicată. Ada aşteaptă ca furnica să traverse suprafaţa alunecoasă a unghiei, apoi îşi îndreaptă brusc degetul şi suflă uşor în direcţia ei. Dacă m-aş putea apropia în asemenea momente de Ada, i-aş percepe cu siguranţă mirosul de iarbă, de pământ de pădure şi cetină, dar, aşa cum spuneam,această scenă se petrece doar în închipuire. Când doreşte să fie lăsată în pace, Ada presară în jurul ei zahăr şi atunci nu mai e deranjată de nici un musafir nepoftit. O fortificaţie de materie dulce, pe cât de aparent fragilă pe atât de invulnerabilă, o înconjoară acum din toate părţile, făcând-o să se simtă stăpâna unei fortăreţe de necucerit, căci în faţa zahărului furnicile se comportă exact aşa cum s-ar purta o mulţime de oameni, dacă în piaţa unui oraş ar apărea pe neaşteptate şi la discreţia tuturor o grămadă mare de bani: se opresc din drumurile lor misterioase, abandonează bucăţelele de lemn, frânturile de frunză sau acele de brad pe care tocmai le capturaseră şi se reped cu voracitate la substanţa aceea plăcută la gust, pe care o pipăie cu antenele şi o devorează frenetic, dedându-se parcă unui ritual orgiastic a cărui mare preoteasă e Ada. Furnicile simt de la distanţă prezenţa zahărului prin cine ştie ce semnale oculte la care reacţionează instantaneu, aşa cum reacţionează masculul la mirosul aţâţător al femeilor în călduri, adunându-se cu sutele, ba poate cu miile chiar. la această ospătare sardanapalică în comun, care are ceva din aerul carnavalesc al sărbătorilor populare. Acum Ada are sentimentul că toate aceste vieţuitoare puse în mişcare de legile pântecelui îi aparţin în totalitate, că le poate abate de la traiectoriile lor, atât de riguroase de obicei, prin simpla putere a acestui praf alb şi strălucitor, pe care îl poate împărţi după bunul ei plac, jucându-se cu instinctele lor aşa cum se joacă în unele nopţi cu dorinţele ecknän-ilor şi simte un soi de orgasm al puterii. Iar fetiţa din iarbă redevine femeie, sub bluza de trening sânii încep din nou să zvâcnească, înălţându-şi trufaş sfârcurile trandafirii, un fior fierbinte îi cutremură coapsele. Adevărata putere nu se ascunde în fortăreţele de beton, ci după zidurile de zahăr şi crenelurile de catifea. De asta adevărata putere e, în esenţa, ei feminină. Femeia care ştie seduce e femeia care ştie să fugă, femeia impenetrabilă, fiindcă are doar suprafaţă. Iar sfârşitul seducţiei nu poate fi decât moartea, fiindcă moartea e alcătuită în exclusivitate din suprafeţe. Femeile care reuşesc să seducă într-adevăr sunt mai curând femeile din oglindă, cele pe care nu le pot avea nici măcar ecknäniii, pentru că la ele suprafaţa se confundă cu profunzimea şi pentru că posedă un himen mai rezistent decât cel mai dur diamant. Darul de a face dragoste cu oglinda le aparţine în exclusivitate neoamenilor. Iată motivul pentru care Ada nu a fost pînă acum niciodată dezvirginată în întregime. Dragostea Adei seamănă cu tutunul tare şi negru al Legiunii Străine, despre care citisem pe vremuri într-un celebru roman , are gustul teribil şi fierbinte şi dulce al unui pahar de Calvados, din care poţi să sorbi până la moarte, picătură cu picătură.

3. EVENIMENT  LA  TEATRUL  „TONY  BULANDRA”, din TÂRGOVIȘTE

 

3 ORE DUPĂ MIEZUL NOPȚII, în regia lui Mihai Măniuțiu – Premiera lunii noiembrie

La Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte, o tânără coregrafă a pregătit un spectacol de teatru dans, care porneşte de la poemul „Psalm” de Paul Celan. Cuprinsă de nelinişte, de îndoieli, dar şi febrilă, sperând să găsească formule novatoare de dans, coregrafa vine în sala de spectacol la 3 ore după miezul nopţii, înaintea primei repetiţii. Ea experimentează, împreună cu ceilalţi membri ai trupei, diverse forme de dans, de la ludic şi divertismental, de la comic şi burlesc, până la grav şi tragic.

PSALM
Nimeni nu ne frământă din ţărână şi lut,
nimeni nu ne mai descântă pulberea
nimeni.

Lăudat fii tu, Nimeni
De dragul tău vrem
să înflorim
Întru întâmpinarea
Ta

Nimic
am fost, suntem, şi vom
rămâne înflorind:
al Nimicului şi al
Nimănui-Trandafir
cu corola înroşită
de cuvântul de purpură,
pe care l-am cântat
deasupra, o, deasupra
spinului

Avanpremiera spectacolului „3 ORE DUPĂ MIEZUL NOPȚII”, în regia lui Mihai Măniuțiu,  a avut loc  în data de 12 noiembrie 2015.

Premiera a avut loc  în data de 13 noiembrie 2015.