1. Iar, la sfârşit, liniştea binemeritată – Doctorul Zimberlan, un personaj deosebit de respectat, nu se simţea bine.
– Trebuie să duceţi o viaţă mai ordonată. Adică să nu vă mai pierdeţi nopţile prin localuri, i-a spus medicul doctorului Julius Zimberlan.

-De tot?

-Măcar pentru o vreme.

– Bine, am să renunţ de tot.

Dar nu s-a simţit mai bine, nici după ce s-a culcat zilnic la ora zece seara.

– Cu tot respectul, domnule doctor, ar trebui să beţi mai puţin. Ştiţi, ficatul…

– Să nu mai pun nici un strop de alcool în gură?!

– Măcar pentru o vreme.

– Bine, am să renunţ de tot.

Dar nu s-a simţit mai bine, nici după aceea.

– Acum, un lucru mai delicat: ăăă…, nu vă supăraţi, însă ar trebui s-o lăsaţi mai moale cu amorul.

– De tot?

– Măcar pentru o vreme.

– Bine, am să renunţ de tot.

Dar nu s-a simţit mai bine, nici după ce a început să ducă o viaţă de ascet.

– Îmi vine greu să vă spun, dar sunteţi o apariţie simbolică printre noi cu pipa dumneavoastră nelipsită. Ştiţi, inima… Ar trebui să mai renunţaţi.

– De tot?

– Măcar pentru o vreme.

– Bine, am să renunţ de tot.

Dar nu s-a simţit mai bine.

– Ştiţi, stresul, bată-l vina! Ar trebui să nu vă mai pese de nimic, să uitaţi de toate problemele, să vă trăiţi – cum se spune – clipa. Veţi vedea că o să vă găsiţi liniştea binemeritată.

Doctorul Zimberlan, un personaj deosebit de respectat şade pe fotoliul său preferat (de care n-a trebuit – încă – să renunţe), e seară, e singur, sticla de coniac a rămas nedesfăcută pe măsuţa ei, pipele stau reci pe măsuţa lor, nu se mai concentrează asupra vieţii atât de stresante. Renunţă la tot, îşi găseşte linişte binemeritată, moare. Nu pentru o vreme, ci de tot.

2. M.P.R.R. – Deoarece Premiul Nobel nu se acordă decât unor personalităţi în viaţă, Fundaţia Eternitatea a hotărât să instituie un premiu pentru realizări cu totul deosebite ale unor persoane decedate. Marele Premiu Rezidenţii Raiului – M.P.R.R. -, cum a fost denumită această azi atât de faimoasă distincţie, a devenit foarte repede cel mai prestigios titlu din cultura omenirii. Nici nu este de mirare, întrucât, deşi boardul Fundaţiei Eternitatea îşi păstrează de la înfiinţare anonimatul, se ştie (se presupune?) că membrii celebrei organizaţii sunt cele mai bogate şi, deci, cele mai influente personaje ale lumii actuale. Laureaţii M.P.R.R. – aleşi după nişte criterii la fel de puţin penetrabile pentru publicul larg ca şi Premiile Nobel – se bucură de un renume postum extraordinar, care frizează într-adevăr eternitatea, după numele fundaţiei care-l gestionează. Astfel, laureaţii primesc patru statui în patru metropole, poartă, la rândul lor, numele unor burse de formare pentru tineri talentaţi în domeniul respectiv, datele naşterii lor apar cu caractere roşii în calendare şi anual fiecare dintre ei constituie subiectul unui simpozion cu o participare internaţională de elită. (Dacă ai fost bursier al unui laureat M.P.R.R., C.V.-ul tău va impresiona orice for academic, iar angajarea pe un post important va fi garantată, la fel cum invitaţia de a participa la unul dintre acele simpozioane anuale reprezintă, prin ea însăşi, un excepţional titlu de glorie personală.)
De trei ani s-a creat o reţea de pariuri: cine dintre oamenii importanţi în viaţă va fi post-mortem distins cu titlul de Rezident al Raiului. Cum aceste pariuri sunt on line şi astfel pot fi vizualizate de oricine, şi personalităţile introduse în joc au devenit tot mai sensibile la cotele obţinute. (Se ştie că multe genii sunt de un orgoliu proporţional cu marile lor realizări.) Anul trecut, rivalitatea notorie dintre profesorii J. B. Picker şi Xuan Ci se părea că s-a înclinat decisiv în favoarea chinezului. Ceea ce i-a provocat profesorului Picker o depresie tot mai adâncă. Până ce i-a venit ideea salvatoare: cum în regulamentul Fundaţiei Eternitatea se specifică doar că laureatul trebuie să fi murit, dar nu se condiţionează felul decesului, J. B. Picker s-a sinucis şi, drept urmare, a câştigat râvnitul premiu în dauna profesorului Xuan Ci, cel care în viaţă a fost mai bine cotat la casa de pariuri.

3. Dispariţia marelui regizor William Tooth – Soţia maestrului William Tooth era la fel de îndrăgostită de soţul ei precum cu treizeci de ani în urmă, când l-a cunoscut pe deja celebrul regizor. A fost o dragoste pătimaşă ce a durat netulburată în toţi acei ani, cu toate că William nu avea nicidecum reputaţia unui om uşor de suportat. Pentru colectivele pe care le-a condus la extraordinarele succese, „lunile de repetiţii erau iadul pe pământ”, cum s-au exprimat nu odată actorii şi scenografii, dar şi croitorii, peruchierii, tâmplarii şi maşiniştii. Şi nici acasă nu se comporta altfel, însă, la fel cum oamenii cu care lucra pe scenă uitau mitocăniile sale odată cu ropotele nesfârşite de aplauze începând de la premieră şi până la ecourile triumfale din presă, aşa şi Vera, consoarta, trecea senină peste manifestările peste care în mod obişnuit nimeni n-ar fi putut trece. Dar în ultima vreme, soţia era tot mai îngrijorată când William a început să vorbească pe lângă realitate. Iniţial, Vera îşi făcea reproşuri că nu mai este în stare să-i urmărească vorbele, dar, treptat, a devenit tot mai evident că soţul ei făcea trimiteri în situaţiile cotidiene la scene din piesele la care tocmai lucra: cerea să i se aducă un aperitiv din limbi de ciocârlie şi făcea scandal că nu-şi găseşte roba de sărbătoare. Asta în vreme ce actorii au sesizat că regizorul le pretinde replici inexistente în text, replici de pe stradă. Pe Brutus l-a silit să-şi aprindă o ţigară, iar pe Cleopatra a pus-o să repare un televizor. Şi ceea ce era cel mai cumplit a fost că William Tooth nu accepta întrebări, ci cerea să se execute strict ceea ce dorea. Ce era de făcut? Vera a apelat la un psihiatru, însă n-aveai cum să-l convingi pe soţul ei să apeleze la un medic; scenograful a îndrăznit să prezinte cazul directorului, în numele întregului colectiv, însă şeful nu putea nici el să-i spună ceva celebrei vedete, iar să-şi permită să-l piardă era de neconceput din o mie şi unu de motive… Aşa că directorul a încercat să convingă deznădăjduitul colectiv că marele regizor a gândit o variantă modernă a piesei. („N-ar fi pentru prima oară, dar sunt convins că William Tooth ne va aduce un nou succes uriaş!”)
Cel ce rezolvă situaţiile cele mai imposibile este timpul: se repeta piesa „Iulius Cezar”, o montare gigantică, şi nimeni nu mai înţelegea ce cere regizorul să se facă. Într-o zi, Tooth le-a spus că pleacă până „în for” şi… şi dus a fost. Nici acasă n-a mai ajuns niciodată, Vera primind o scrisoare prin care a fost anunţată că soţul ei a fost ucis în mod cu totul regretabil de un gladiator care n-a vrut să lupte cum a cerut el. Bulversată de o asemenea glumă de prost gust, doamna Vera Tooth a anunţat poliţia, iar aceasta, la rândul ei, a cerut o expertiză a răvaşului. Rezultatul expertizei, bazată pe cele mai moderne metode de investigaţie, a arătat fără nici o îndoială că scrisoarea a fost scrisă în secolul I înainte de Christos.

4.Unicul tratat de antireclamă – În anul 1913, într-un oraş din Banat, în vitrina prăvăliei de coloniale a domnului Ruzicek, a apărut o reclamă. O reclamă neruşinată, recomandând, pur şi simplu, onor clientelei să nu cumpere delicatese decât din acel magazin. Concurenţa, prin domnul Weiss, după ce a încercat fără succes să ajungă la o soluţie amiabilă, a afişat în vitrina proprie un afiş conţinând un atac deschis la adresa negoţului domnului Ruzicek, „cel ce singur şi-a căutat-o”. Incidentul a ajuns la tribunal, însă consecinţa cea mai însemnată a acelei dispute a fost ideea care l-a inspirat pe jurnalistul Zoltan Pănescu să anunţe în Jurnalul de Lugoj un concurs cu premii cu subiectul antireclamei. Pentru că premiile erau tentante, mai mulţi cetăţeni onorabili, dar şi destui pierde-vară şi-au trimis producţiile la redacţie. Nimeni, nici măcar domnul Pănescu, n-a bănuit că antireclamele născute din acea competiţie vor face atâta vâlvă. Întrucât au fost publicate, pe măsură ce ajungeau la destinaţie, Jurnalul de Lugoj a cunoscut un tiraj cu totul nesperat. Mai mult, domnul Pănescu, încurajat de succes, a tipărit şi un volum cu antireclamele cele mai izbutite (după părerea sa), un fel de Guinness Book of Records cu peste 40 de ani înainte ca Sir Hugh Beaver, şeful de la Distileria Guinness, să iniţieze marea Carte a Recordurilor. Dacă, iniţial, la tribunal n-a ajuns decât disputa dintre domnii Ruzicek şi Weiss, proprietarii celor două magazine de coloniale, după apariţia antireclamelor tipărite de domnul Pănescu, mai înainte în gazetă, apoi şi în volum, cauzele s-au înmulţit în mod exponenţial, culminând cu mai multe agresiuni fizice între rivali şi chiar şi cu o crimă. Până la urmă, a opta şi ultima ediţie a cărţii a fost retrasă din comerţ, jurnalistul a fost condamnat la o amendă substanţială (aproape 10% din beneficiul obţinut), iar volumul a ajuns o raritate bibliofilă (pentru care o universitate din Suedia a oferit o sumă frumuşică pentru a putea recomanda spre studiu studenţilor „acel unic tratat de antireclamă” ).
Din păcate, după toate cele întâmplate, a fost interzisă prin hotărâre judecătorească chiar şi decernarea premiilor promise. (Iată şi antireclama care ar fi trebuit să fie răsplătită cu Premiul I: „Pâinea de la brutăria Franzela de aur se frământă la stabilimentul doamnei Roza de către domnişoarele înfierbântate şi se coace sub saltelele aceluiaşi bordel”. Proprietarul brutăriei Franzela de aur a depus şi el o plângere la tribunal, însă cum, în urma scandalului, afacerile lui s-au triplat, şi-a retras acţiunea.)

GHEORGHE SCHWARTZ este un foarte cunoscut prozator român, membru al Uniunii Scriitorilor, autorul romanului „Autiștii cărților”…