Săptămâna trecută mi s-a îndeplinit un vis. Am fost în Vienna, la Kunsthistorishes Museum, și m-am îndopat cu Bruegel. Doar acolo poți să te îndopi (nu și să te saturi). Mai sunt și alte locuri pe unde-l poți găsi, dar numai așa, cu țârâita – o fărâmă la National Gallery în Londra, cât să-ți deschidă apetitul, alta la British Museum, o bucățică la Prado în Madrid să te facă să crăpi de poftă și de nervi, mai sunt câteva risipite prin Belgia și Germania, altele prin America, doze mici, înnebunitoare și frustrante.
De când l-am descoperit prima dată, într-un album de artă din biblioteca alor mei, Pieter Bruegel a rămas artistul meu preferat. Albumul respectiv (sau o fi fost un catalog al unui muzeu?) nu avea decât o lucrare de-a lui, probabil cea intitulată „Proverbe Neerlandeze”, pentru că îmi amintesc niște plăcinte pe un acoperiș. Petreceam minute în șir holbându-mă la reproducerea micuță și încercând să descopăr amănunte care îmi scăpaseră la inspecțiile anterioare. Sigur, când ești copil, e ușor să-ți placă Bruegel; de fapt e aproape imposibil să nu-ți placă, o dată pentru că lucrările lui sunt foarte satisfăcătoare și distractive, și apoi pentru că se apropie cumva de estetica ilustrațiilor din cărțile pentru copii, reușind cu fiecare lucrare să spună o poveste prin mijloace exclusiv vizuale. (E drept că la vârsta aceea nu e foarte clar despre ce poveste e vorba, dar sigur e o poveste foarte palpitantă, altfel de ce s-ar agita atâta omuleții ăia ciudați? Și apoi, nici poveștile spuse în cuvinte nu sunt neapărat foarte clare când ești mic.)
Tablourile lui au continuat să mă fascineze, să mă intrige și, mai ales, să mă inspire toată viață. Și, deși ar putea suna infantil, motivele nu prea s-au schimbat: cu aceeași satisfacție și curiozitate, atentă să nu-mi scape vreun detaliu, privesc compozițiile panoramice populate de nenumărate grupuri de personaje, fiecare constituind un mic nucleu narativ, o povestioară prețioasă și semnificativă, atât în sine, cât și ca piesă a ansamblului, a „povestirii ramă”.
Încercând să descrii pictura lui Bruegel, este foarte tentant să spui că principala caracteristică a acesteia este grija pentru detaliu, în primul rând datorită tensiunii dintre peisajele vaste în care își amplasează subiectul, și personajele numeroase, mici, și ale căror trăsături de comportament sunt descrise cu deosebită acuratețe. La o privire atentă, se observă faptul că nu detalii ce țin de înfățișarea figurilor umane îl preocupă pe artist (cum este cazul contemporanilor săi seduși de ideea de armonie asociată cu renașterea italiană): personajele sunt pictate „economic”, capetele sunt ca niște mingi, ochii – niște găuri negre, corpurile amintesc mai degrabă de niște perne ori saci cu făină decât de anatomia umană, iar veșmintele și drapajele,aducând cu maniera de stilizare specifică miniaturilor și aluminurilor medievale, sunt lăsate uneori la stadiul de pată de culoare, fără umbre și lumini.
Refuzul lui Bruegel de a pune accent pe detaliu realist și pe textură i-a permis să scoată în relief siluetele personajelor sale, forma lor, iar acest interes devine evident în compozițiile ce au drept cadru peisaje hibernale, unde personajele se conturează cu atât mai clar și mai convingător pe fondul alb. Prin această metodă, Bruegel pune de fapt în evidență acel aspect al vieții de care este cel mai interesat:mișcarea. Toate personajele lui (cu excepția morților și a câtorva îmbuibați cu mâncare sau băutură) sunt în mișcare, freamătă, mișună și se agită răspândind în fiecare colțișor al tablourilor acea stare de alertă specifică tablourilor lui.
Finalul unei foarte inspirate (zic eu) adaptări cinematografice – „The Mill and the Cross” – surprinde tocmai această caracteristică a picturii lui Bruegel: cu mult timp înaintea apariției fotografiei, artistul flamand captează în tabloul lui o frântură din viață cu asemenea precizie încât pare că lumea și timpul au încremenit pentru ca el să-și desăvârșească lucrarea.
…
Vreo trei ore m-am învârtit frenetic prin muzeul din Vienna tot evitând și amânând să intru în încăperea dedicată lui Bruegel. Ca și cum, după acea întâlnire pe care o visasem de atâta timp, viața mea urma să înceteze să mai aibă sens. În timp ce gândeam asta, îmi dădeam seama cât sunt de ridicolă și de căpiată, și totuși îmi făcea plăcere să-mi bălăcesc mintea în acest ridicol pe care numai un fanatic îl înțelege și alege să și-l asume.
IOANA PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, peste toate, absolventă de CARABELLA…