Rămas bun, nea Valerică!

Am trecut pe lângă capela bisericii de pe strada mea. De poarta mică era sprijinită o cruce amărâtă, vopsită vag într-o culoare incertă. Am văzut numele lui, scris cu litere cam strâmbe, la repezeală, era așezat peste lemnul îngust și plin de noduri decolorate. Și m-am gândit că nu l-am mai întâlnit de câteva luni. Aici este povestea amară a unui om… Am scris despre el cândva…

O dimineață pierdută? L-am văzut de departe, din capătul străzii, își trăgea greu picioarele pe trotuarul desfundat. De obicei mormăie ceva, barba uriașă și încâlcită o ia mereu înaintea trupului uscat, iar sfoara pe care a trecut-o în jurul pantalonilor murdari și peticiți îi atârnă la spate. Ca o coadă subțire și împletită la întâmplare… Întinde doar mâna și bolborosește o rugăminte învălmășită. De peste drum, molfăind haleală turcească, cu arome de prăjeală grețoasă, care ajunge până în curtea liceului meu, câțiva adolescenți veseli și gălăgioși îl strigă „veselindu-se”. La greu… Un bou tânăr îi aduce o bucată de salată fleșcăită, din cârnatul lui cu sos roșu și cu vagi cartofi prăjiți și i-o îndeasă spre gură. Amărâtul o prinde greu între buzele ascunse prin barbă și zice ceva, confuz și incert. Ceilalți boi, la fel de tineri, se „veselesc” mai departe, cu ochii lor mici, de însingurați matinali, abia dezmeticiți din amorțeala de peste noapte, din fața calculatoarelor încinse. Mă strecor printre colegii mei, din curtea liceului, ocolind domnișoarele preocupate de amplele convorbiri vodafonice ale dimineții. E o nevoie de dialog și monolog, toată plină de înțelepciune, icnete greoaie și jumătăți de vorbe și prescurtări ciudate. Aș privi undeva, departe, dar se aude sfredelitor tusea bietului cerșetor. Le spun celor câțiva colegi tineri că omul acela a fost, cândva, prin cancelaria lor de azi… Intra și el în curtea școlii mele, a predat niște obiecte tehnice, cu nume ciudate, mi le amintesc: MAA, MEE, MUI (scuzați de vorbă mare…) și altele asemenea… Acum se oprește în fața porții și întinde o mână murdară prin gardul metalic și așteaptă ceva, nici el nu știe prea bine ce. Nu întoarce capul spre elevii din stânga lui, are bucăți de salată și sos de roșii prin barbă. Ține câteva hârtii de un leu strânse în palmă și mai primește de la noi alte câteva. Apoi pleacă încet, nu se grăbește, îl așteaptă rachiul matinal, la bomba din colțul străzii. Bună dimineața, nea Valerică…

Și, rămas bun, nea Valerică!