Figura celuilalt

 

„Se spune că omul ar putea să nu gândească nimic doar atunci când ar fi mort. Oare e posibil ca memoria mea să fie atât de intensă? Amintirile au propriul lor vocabular de asociere. Adesea îmi imaginez cum voi fi când voi ajunge bătrân și îmbrăcat în negru.  Îngheț în scaunul meu, văd departe banca noastră și un punct mic, nemișcat, nu am vreo îndoială, Nero e acolo, așteaptă, ca de obicei în ultimele săptămâni, fără speranță. Ne așezăm peste bucata de beton colorat, elicea se mai învârte o vreme, apoi motoarele se opresc.

–Fiule, e ziua ta, strigă pilotul, fără să-și dea seama că în cabină s-a făcut liniște.

Din apropierea ușii deschise, după ce coboară scara cu treptele ei înguste, îmi face semn să ies primul în aerul rece al Hokay-ului, e un fel de acasă pentru mine, pe care-o regăsesc adormită și plină de roua proaspătă. Picioarele nu mă ascultă, mă împiedic în ele, trag aer în piept și pornesc spre Nero. Sunt cam patru sute de metri până la banca noastră. Merg cu pași măsurați și, pe la  jumătatea distanței, mă opresc. Îl văd, își coboară picioarele din față, de pe bancă, întinde capul, e ca o statuie colorată de razele soarelui, e pregătit să pornească în vânătoarea  vieții lui, îi zăresc și urechile, întinse ca două antene. Se simte în aer o vibrație calmă, latră o singură dată, iar în clipa în care pornește spre mine, cu salturi mari, de parcă ar zbura prin aerul insulei, îmi înfig bine picioarele în iarbă. Sunt pregătit, știu că va ajunge în brațele mele, mai am un singur gând, să nu mă prăvălesc pe spate din îmbrățișarea prietenului Nero. Seis, cinco, quarto… Chamo me Antonio Fiuce, iar pe el îl cheamă Nero, e în brațele mele, cu botul umed lipit de fața mea și scâncește într-o limbă cunoscută. Ne-am întors acasă.”  ( Ionuț CRISTACHE – Nero brac german; Editura Kobe, 2014)

În urmă cu aproape 20 de ani, am avut un fel de perioadă Emmanuel Levinas… Câteva luni am citit tot ceea ce am putut găsi, nu erau încă ajutoarele electronice de azi. Filosof crescut în mediul evreiesc, născut la Kaunas, în Lituania, Levinas a fost studentul lui Husserl, dar și al lui Heidegger, apoi a continuat, în Franța, studiile ample de fenomenologie. Propun, a scris el, o etică fenomenologică radicală, centrată pe figura celuilalt și a alterității. Am citit și  mi-am notat idei, fragmente, argumente logice din cărțile lui apărute în limba franceză, apoi și din prima traducere românească, Moartea și timpul, apărută la Cluj, în 1996. Aproape 15 ani mai târziu, într-o iarnă apăsătoare și geroasă, căutam fără succes un subiect pentru noul meu roman. Rătăceam printre însemnările mele și, într-o noapte de ianuarie, am descoperit  fragmentele de mai jos, din textele lui Levinas, cuprinse în cartea sa Etică și infinit. Chipul, scrie el, este ceea ce nu putem ucide sau, cel puțin, al cărui sens constă în a spune să nu ucizi… Totuși, să nu ucizi este cel dintâi cuvânt al chipului. Este un ordin. În ivirea chipului există o poruncă, de parcă ar vorbi un stăpân.

Levinas vorbește și despre stranietatea barbariei, care se sustrage experienței trăite, se orbește pe sine. Câinele, am găsit eu în fișele mele de lectură, este incapabil de așa ceva, e mai uman decât umanul, nu e certat niciodată cu o ideologie. Dar de ce câinele vede chipul pe care călăii nu-l văd? Are și câinele un chip? Un sentiment poartă cu el întotdeauna și contrariul său, fiecare trebuie să cântărească partea cea bună. În Dificila libertate, am găsit în sfârșit ceea ce căutam fără să știu…

Numele unui câine, așa se numește textul lui Levinas. Era prizonier într-un lagăr nazist și a întâlnit un câine vagabond. Vesel, animalul nu-i privea cu dispreț pe evrei, ca pe „suboameni”, ci îi aprecia ca pe niște oameni obișnuiți. Ultimului kantian din Germania nazistă, neavând atâta minte ca să universalizeze climaxul pulsiunilor sale, acest câine i-a restituit umanitatea pierdută. De aici și comentariul filosofului… Experiența care întemeiază umanitatea este cea a chipului, un chip uman privește un altul și intră într-o relație de intersubiectivitate. Vede o privire, nu niște ochi, pentru că cea mai bună modalitate de a-l întâlni pe celălalt este de a nu-i observa nici măcar culoarea ochilor. Atunci când observăm culoarea ochilor, nu mai suntem într-o relație socială cu celălalt.

Așa a început și noul meu roman, despre Nero, bracul german care mi-a însoțit ani mulți din viața de provincie post-revoluționară. Experiența chipului este una etică, pentru că omul îl recunoaște pe celălalt ca pe un altul decât el, îl vede pe aproapele său. Dragul meu Nero a intrat în poveste, el este chipul de nedespărțit al mirărilor mele.