Ionuţ CRISTACHE – Bătrâna Doamnă și aurolacul (roman în serial, episodul 1)

71_cristacheBătrâna Doamnă Arlette Pambuccian a încercat să înțeleagă jocul fremătător al culorilor. Fără speranță… Era prinsă într-o psihologie subterană și privea tulburată și crispată în jur, din sufrageria uriașă, încărcată cu mobilă masivă și prăfuită.  Avea chipul decupat dintr-o hârtie colorată și lucioasă. Când razele de soare se izbeau de geamul mare, rotund, cât jumătate din perete, ea tresărea cu mișcări domoale, cu grijă, de parcă n-ar fi dorit să deranjeze lumina așezată peste sticla umedă a ferestrelor.

     –A dracului păcătoasa asta de viață, îi spusese în seara trecută nenea Turda, vecinul de peste stradă, fost maistru la Timpuri Noi, drojdier de cartier agitat și unsuros, care o vizita tot mai des în ultima vreme.

     Era un stegar chefliu și cu drag de viață, credea Doamna. Urmele izgonite prin cotloanele casei o însoțeau, ca în fiecare dimineață, pe o corabie neagră se îndrepta către miezul unei zile anonime. Viața ei ajunsese ca un fel de suspin, semăna cu luna care înnegrea soarele, spre asfințit.

     –Povestește-mi și tu lucruri mai plăcute, i-a zis vecinului pisălog.

     –Când n-oi mai fi, i-a răspuns nenea Turda, tot o să vină altul.

     –Aici? a întrebat Doamna, care nu părea să înțeleagă.

              –Cam așa…

              De la o vreme, Doamna se cufundase în conversații monotone, cu pleoapele largi și uscate, cu mâinile nesigure sprijinite în marginea lucioasă a măsuței din colțul camerei, un obiect ciudat, dintr-un cristal foarte gros, pe care se sprijineau ceștile murdare și ibricul afumat din care nenea Turda își turna cafea.

–N-o să mai dorm la noapte, a zis, sorbind zgomotos din obiectul mic, de porțelan.

–Te scoli și tu mai târziu, i-a spus Doamna, căscând cu mici trosnituri ale buzelor uscate, acoperite cu un strat subțire de ruj, abia colorat.

–Pe dracu, mă trezesc mereu pe la trei dimineața… Văd și la matale lumina aprinsă.

Vecinul a vorbit cu o libertate care o înfiora, era o provocare însă pentru amândoi. Folosea aiurea cuvintele, le înflorea și Doamna le zărea ofilindu-se pe obrajii lui umflați și păroși. De altfel, vocea bătrânului îi devenise adâncită într-un gând gros, ieșea precum sunetele dintr-un instrument folosit, acordat la întâmplare. Simțea, totuși, o anumită iritare, atunci când propozițiile vecinului își încetineau ritmul confuz și se pierdeau printre întrebări inutile și exclamații risipite.

Doamnei îi plăceau zilele în care urmele oamenilor dispăreau și toate se transformau într-o întindere albă. Timpul ei devenise prea scurt, ar fi vrut să-l gonească pe bătrânul proletar, răsturnat în fotoliul ei din sufragerie, dar nu avea energia să o și facă. Ceața cenușie din încăpere ascundea o lună mică și palidă. Era, cu siguranță, mai mult un sentiment decât o imagine. Doamna avea și gesturi simple, asculta un fel de muzică veche, lua lucrurile așa cum veneau, nu se mai grăbea și renunțase la dorințele pentru care ar fi trebuit să cucerească ceva, să umble după ele. Memoria  i se încurca în lucruri care păreau fără viitor, amesteca orele și zilele, dar se strecura printre amintirile incerte.

–Ce mai face doamna Lizette? a întrebat-o nenea Turda, la plecare, din ușa deschisă de la intrare.

Se hotărâse, în sfârșit, să meargă la casa lui, de peste stradă. Tot mai des, Doamna privea în gol, contempla urme fără contur, îi revenea expresia goală pe chip, se izbea singură de un zid îngust și subțire. Poate că îngerul ar fi vrut altceva, dar doamna amâna întâlnirea cu el.

–Ce să facă? Bine… Tocmai și-au schimbat casa, am primit ieri niște fotografii, e zăpada de un metru pe la ei…

–Cum îi zice locului? Mereu uit…

–Calgary, a mai apucat să-i răspundă, închizându-i, aproape, ușa în nas.

Urât mai e, a gândit Doamna, strecurându-se către masa din sufragerie și culegând cu grijă ceașca goală și paharul cu urme de lichior întunecat la culoare. Vecinul…  Dinții lui mari scânteiau uneori, chiar și mustața îi licărea într-un fel mai ciudat. Mai ales atunci când  zâmbea își pierdea culoarea spălăcită a obrajilor și amestecul încâlcit de păr alb și creț, deopotrivă, o făcea să clipească des din pleoapele căzute peste ochii ei mici.

–Vezi, a strigat ea către capătul de sus al scării interioare, m-ai lăsat cu bețivanul și de data asta. Singură… Nu-mi răspunzi? Ce-ți pasă ție?

–Draga mea, o întrebase odată Acti, știi cum e atunci când te fulgeră o idee?

–Știu, mai ales dacă și moare repede…

–Vezi? zâmbea el la mijlocul întrebării. Ronțăim vorbele ca niște șoricei speriați.

–Sigur, îi răspundea Doamna, uite, ia o idee, amestecă bine și ascultă-l tu pe vecinul unsuros, tocmai tușește repezit pe la poarta noastră…

Spune, se citea pe chipul Doamnei, e întâmplare sau infern? Puțin le pasă oamenilor străini de poveștile fiecăruia.  Moțăia în fotoliul preferat, se visa așezată într-un balansoar din trestie, se legăna în el, se lupta cu mulțimea de cârcei de la picioare și se strângea într-o carapace fragilă, în timp ce prin aerul cald pluteau firele subțiri de praf.

–Hai, bre, o luase nenea Turda, încă de la intrare, mai e ceva prin sticlele lu domn Acterian?

Soțul ei, care murise în urmă cu aproape trei ani, îi lăsase o debara plină cu băuturi de tot felul. Vecinul aflase și cerea mereu o porție din tăriile amestecate. Fără preferințe…

–Îți aduc imediat, i-a răspuns Doamna. Stai să-l întreb pe Acti, el știe mai bine pe unde sunt sticlele mai bune…

Nenea Turda a înțepenit în fotoliul care-l strângea între brațele moi și cam tocite pe margini. Camera devenise o succesiune amețitoare de culori, iar ochii lui umflați făceau greu de suportat bâzâitul monoton al ecranului deschis, din marginea biroului lăcuit, care se zărea dincolo de ușa crăpată, spre locul înțesat cu cărți. În liniștea lăsată peste cei doi, umbrele obiectelor din jur arătau ca niște balerine sfioase, în așteptarea luminii care să le aducă un contur mai clar și mai de înțeles.

–Pe cine să întrebați, bre? a îndrăznit el să vorbească, dar numai după mai multe secunde de liniște.

–Cum? Ce să întreb?

–Păi, spuneați că, aha… lăsați, nimic… nu e nimic… un păhărel, acolo, e tocmai bun…

–Da, îți aduc imediat, a mai zis Doamna, ridicându-se greu de pe celălalt fotoliu din sufragerie.

S-a întors cu un pahar plin, își mișca încet papucii umflați peste parchet și treceau toate, cu priviri încurcate, de bariera visului. Doamna aduna cioburile unei sticle verzi, răspândite pe gresia din cămară. În urechi îi intrase ceva din liniștea apăsătoare care învăluise lucrurile.

–Ce știe ei? a mai întrebat nenea Turda, doar ca să mai zică ceva, îi rămăsese înghițitura în gât, lacom să nu-i dispară cumva paharul plin.

–Ce știu, l-a corectat Doamna.

–Ete, știe, știu, tot un drac… Eu am fost șef mare, măi Doamnă, eram secretar de partid peste zece mii de oameni, acolo, la Timpuri Noi.

Bărbatul cocoșat și crăcănat a făcut inutil semne cu mâna, nu-l mai auzea și nu-l mai vedea nimeni, îi atârnau peste obraji mănunchiuri de lațe slinoase, semăna cu o sobă de teracotă, așa i se părea femeii de alături, absentă totuși și care nu mai încerca să-l zărească pe oaspetele nepoftit. Nenea Turda s-a grăbit mai departe să golească și cealaltă jumătate de sticlă, cu tăria colorată și anonimă, pierdută de mulți ani prin cămara casei, iar Doamna a înțeles că e o alegere foarte grea, în toată viața ei de până atunci se temuse de schimbările neprevăzute. Nu-i plăcea să facă pe eroina, ceva neștiut îi ținea loc de consolare și nu prea reușea să-l numească decât în clipele de liniște. Și acelea deveniseră tot mai rare…

A încuiat ușa grea de la intrare, răsucea din ce în ce mai greu butucul umflat peste lemnul gros al ramei lăcuite și tocite. Se mai auzeau pașii târâți cu greutate peste cimentul din curte, iar nenea Turda a tușit înțepenit și cam pilit, ca de fiecare dată. Doamna a urcat în camera  de la mansardă, în podul casei, acolo se simțea în siguranță. S-a strecurat peste treptele înguste și a intrat în încăperea aranjată ca un birou, era plină de cărțile și albumele lui Acti al ei, care umpleau cei trei pereți. Nu schimbase nimic, după moartea lui. Afară, spre pod, se auzeau  rozătoare diferite și, prin geamul de la ușă, pătrundea o parte din beznă. Doamna a simțit un fel de consolare, ca atunci când trecea dintr-un întuneric în altul. A adormit, înghesuită în groapa săpată de timp în canapeaua de lângă perete. Ziua tremura din toate încheieturile, mintea ei devenise plutitoare și se transformase într-o ceață groasă, ca o bucată uriașă de mâncare vâscoasă și lipicioasă.

Acterian Pambuccian, bărbatul lângă care a trăit peste patruzeci de ani, îi zâmbea din tabloul mare, care ocupa tot peretele mansardei, de lângă ușă. Buza de jos a femeii a încetat să se mai ridice, atunci când și-a regăsit o urmă de surâs.  Într-o oglindă, chipul ei ar fi arătat foarte tânăr. A adormit și nu prea… Se întâmplă uneori ca evenimentele vieții noastre să trepideze, să intre într-o șovăială deplină, să-și caute, eventual, un drum nou. Acolo, s-a spus, e locul potrivit pentru visare. Doamna n-a știut dacă visa sau nu… Își amintea un tablou dintr-o expoziție, îl văzuse împreună cu Acti. Era un colaj uriaș, în mijloc era lipită o pereche de pantaloni rupți în genunchi, lângă două izmene răstignite, iar pe margini erau lipite cutii goale de suc și tacâmuri de pui înverzite, care alcătuiau un contur mirositor și zbârcit. Între cracii pantalonilor era înfiptă o elice de avion, de jucărie, pe care o rotea un motor mic, zbârnâind arogant din apropierea tabloului.

A deschis ochii încet, lumina din mansardă se străduia să intre printre pleoapele grele. Nu înțelegea nimic…

–Ce Dumnezeu se întâmplă? a șoptit, singură, din mijlocul patului.

A zărit un tavan înalt, necunoscut, a început să pipăie cu palmele în jurul ei, simțea un așternut mătăsos, rece și alunecos, iar mirosul… mirosul era cu totul altul decât cel vechi, din mansarda învelită de cărți, cu aromele de tutun care rămăseseră înfipte peste toate lucrurile și obiectele bărbatului ei. A cuprins-o o străfulgerare neașteptată, o frică leneșă, care nu putea să risipească nici măcar umbra îndoielilor ei. Ignoranța e și ea un mare avantaj, dar Doamna a refuzat să se gândească la ea. A întors încet capul spre dreapta, a văzut un geam mare, iar dincolo de el se întindea o terasă lungă, plină cu ghivece umflate, cu forme ciudate și alte flori aliniate ca la o paradă importantă. Nu se putea înșela, știa de la bătăile inimii că i se arătase o înfățișare plină de uimiri și umbre amestecate. Văzute din locul acela, lucrurile nu mai însemnau nimic, nici măcar nu mai erau ceva anume.

A trecut multă vreme până când a îndrăznit să deschidă ochii de tot… S-a întins în fața ei, la infinit, un peisaj înghețat, stoluri de păsări se roteau flămânde printre genele cărunte. A avut senzația că strigă prin somn și nu distinge altceva decât conturul lucrurilor. Își rotea privirile încet, nu avea energia să se ridice din pat, era într-un loc necunoscut, o cameră înaltă, cu mobilă colorată, mai vedea și un ecran lat în față, peste peretele vopsit în galben. Chiar și gândurile îi evadaseră din minte, lovituri reci și metalice îi însoțeau bătăile speriate ale inimii. Avea rost să spună de unde veneau?

S-a strecurat, prin așternutul necunoscut, spre marginea patului lat, tare, cu ornamente de mobilă scumpă. A îndrăznit să-și ducă picioarele spre covor și a încremenit cu privirea spre terasa plină cu flori. Într-un scaun cu spătarul înalt, lipit de zidul balconului, l-a văzut pe Acterian, era înfășurat în halatul albastru, pe care i-l cumpărase de ultima lui zi de naștere, avea o colecție întreagă în debaraua de lângă dormitorul lor. Răsfoia o carte sau un album, cu ochelarii coborâți pe nas, trăgea din pipa lui decolorată, iar norii subțiri de fum se înfășuraseră prin aerul cald al terasei.

–Nu se poate, a mai șoptit Doamna, pentru a doua oară…

–Totul se poate, draga mea, obișnuia soțul ei să spună, răsturnat în fotoliul din mansardă, pe care nu se așeza nimeni altcineva.

Era un spectacol în toate gesturile lui, un munte de om sta înghesuit într-o scobitură îngustă de catifea tocită. Pentru Acti, fără cuvinte ar fi însemnat ceva scăpat doar de zgomotul minciunii, chiar dacă știa să afle înțelesul fiecărei clipe.

–De fapt, stimată doamnă specialistă în geriatrie, graseia el categoric, trupul nostru vorbește adesea, cuvintele fac parte din corp, pleacă, vin, se întorc…

–Știu, domnule arhitect, zicea Doamna, până și alfabetul numără litere prea puține, pentru nevoile măriei tale…

–Vezi? Ai învățat și tu câte ceva…

Trebuie să-mi aduc aminte de clipele acelea, își spunea Doamna adesea, tot mai amețită de întâmplări și imagini amestecate. Pe ușa închisă a terasei pătrundea zgomotul străzii. Curajul ei era nou, dar fragil. Afară, cerul se umpluse de nori mici și colorați. Nu învățase încă să se apere singură, pândea un zâmbet al fotografiilor din pereți.

–Iar vorbești pe nas?  Miroase a ceva necunoscut, între benzină și fum. De la țevile astea de eșapament. Simți? o întreba Acti, cel spânzurat în tabloul de lângă ușă.

–Doamne, am amețit de tot…

Din gât i-a zburat un strigăt anemic, a țâșnit ca o insectă amorțită de întuneric, apoi sunetele au căzut pe covor, învinse fără milă. Auzea, vag, o poruncă pe care nu reușea să o înțeleagă prea bine. S-a apropiat de ceea ce părea să fie ușa terasei, dar nu era clanță, era doar un desen înghesuit în rama geamului foarte gros. Dincolo, pe balconul pavat cu gresie verde, s-a mișcat o singură frunză într-un ghiveci mare, apăruse o sclipire palidă în jurul scaunului pe care sta domnul Acterian Pambuccian. Era clar o singură tulpină mai groasă, stufoasă și urâtă. Chiar și umbrela deschisă peste masa din fața lui era înțepenită în cimentul balconului. Umbra aceea arăta ca un porumbel uitat pe soclul unei statui din fața primăriei, chiar și vântul se încurcase în aripile lui amorțite.

–Acti, Acti… a început Doamna să vorbească și să lovească cu palmele ei mici și uscate în geamul ușii fără clanță.

E drept, n-am promis să vă povestesc totul chiar de la început… Dincolo, domnul părea preocupat de paginile unui album pe care-l răsfoia fără grabă și nu avea nicio altă reacție. Privirile Doamnei s-au întors spre camera nouă în care s-a trezit, într-o clipă mult mai lungă decât era firesc să se întâmple. O fotografie ar fi ajutat-o la înțelegerea poveștilor. Totuși, noi suntem și altceva, disprețuiți adesea, dar neobișnuiți cu frica și cu durerea. Toate au rămas înțepenite în mintea Doamnei, gânduri neexprimate o atacaseră în valuri, arțăgoase și acre.

–Dragul meu, a mai spus într-o altă încercare, fără să mai lovească în peretele de sticlă, pune ceva pe cap, să nu răcești…

Nimic… Și-a ridicat mâinile spre față, mâini de om bătrân, noduroase și pătate                                   peste piela uscată și a provocat un gol luminos în camera uriașă în care se trezise. Aerul acela plutea cu greu, la înălțimea ochilor obosiți, era apăsată de toate, într-o imponderabilitate de neexplicat. Își târa picioarele, într-o explorare confuză. În colțul camerei era așezat un birou mic, cu un scaun rotitor, iar pe tăblia îngustă erau cărți multe și dosare care păreau pline cu hărți sau fotografii. Printr-o ușă mică, deschisă, privirile i-au pătruns într-un fel de bucătărie, cu aragaz, frigider, o masă, un scaun, toate foarte înguste, sprijinte de perete. Atunci când trăia încă, soțul ei îi spunea că până și lumina i-ar cere socoteală omului. Doamna își ținea respirația, de fiecare dată, pentru câteva clipe. Ca și în lumea în care intrase… Vedea, așa cum se întâmpla și în bucătăria casei, de jos, trotuarul larg de pe stradă. Coșmarul nu se risipise deloc, dar mai putea să-și înghită cuvintele care-i clocoteau în gât. Pe chip i se întipărise neputința și, fără rost, vinovăția. A respirat agitată și s-a refugiat  în mijlocul camerei.

–Iată drumul, îl auzea pe Acti, ridicând vocea.

–Drumul e al nimănui, răspundea ea, n-ai decât să-l calci cu picioarele tale.

Într-un fel, dincolo, pe terasă, bărbatul părea să fie de acord cu gândurile vechi ale Doamnei. Se uita drept în ochii ei, despărțiți de oglinda ferestrei. Doamna a început să-și miște repede palmele umede, doar că celălalt nu vedea și nu auzea. Doamna a continuat să-i vorbească, ciudat era că în cameră ea auzea toate zgomotele de afară, un ciripit firav de pasăre, vântul care începuse să bată prin ramurile copacilor, chiar și răsfoitul paginilor, pe terasă, toate îi ajungeau la urechi. Departe, peste vârfurile verzi, se vedeau valurile oceanului sau ale mării necunoscute. Răcoarea toamnei… Doamna privea, prin geam, cu gura căscată. Nu recunoștea nimic, nici nu avea cum, dar zărea dungile lungi de lumină care se așternuseră încurcate bine peste gresia lucioasă a balconului. Lângă scaunul înalt, papucii soțului ei se odihneau încălecați, cu boturile  ca două limbi de ceas. Întotdeauna îi plăcuse mersul lui liniștit, părea că își calcă propriile urme. Așa îi era lui mai ușor să trăiască. Să trăiască?

Bărbatul ei semăna cu acela pe care-l văzuse în fiecare zi, în mansarda din care Doamna dispăruse într-un vis, în ziua de toamnă târzie.

–Știi cum e atunci când te fulgeră o idee? obișnuia el să întrebe.

–Cred că da, îi răspundea, mai ales dacă te și părăsește în aceeași clipă.

–Ei na, se indigna el… Asta nu!

–Păi, continua Doamna, privindu-l cu drag, de ce nu? Câte dintre ideile noastre ne rămân aceleași în viață?

De dincolo, din spatele peretelui transparent,  Acti părea să-i facă un semn, cu un deget ridicat mustrător spre tâmpla dreaptă. Până la urmă, fiecărui om îi stă în fire să ceară câte ceva, în orice împrejurare. Ce să fie? se întreba Doamna adesea. O rugăminte sau o rugăciune? Când a apărut frica, după moartea soțului ei, dorințele mai vechi s-au evaporat repede și, mai ales, toate deodată. Doamna nu mai cerea nimic pentru sine. De frică… Își trecea mâna peste frunte, ca să-și așeze părul și să alunge gândurile rele.

Apoi s-a aprins ecranul televizorului, agățat de perete, s-a auzit un sfârâit delicat, s-a răspândit o lumină colorată și, Dumnezeule, figura intrată în cameră era a lui Acti, așa cum l-a răsfățat Doamna toată viața lor.

–Domnule arhitect, întreba cineva, se știe că sunteți un celebru colecționar. Obiectele de artă pe care le-ați adunat…

Doamna a pierdut șirul cuvintelor. Se uita pe ecran, se uita pe terasă, era prea mult. Acterian Pambuccian venise multiplicat, într-o zi cu adieri de toamnă ruginită. I-a dispărut toată senzația aceea de absență, a simțit cum se adunau faptele și secundele din rătăcirile dinainte. De obicei, pe fereastra mansardei se vedea și curtea ambasadei de alături, cu gazonul tăiat și cu florile rânduite cu grijă. Dar dincolo, prin fereastra cât un perete, Doamna a continuat să vadă oceanul sau marea sau ce-o fi fost apa înspumată din orizontul îndepărtat. Soțul ei răsfoia, cu aceleași mișcări ritmice, paginile cartonate și colorate. Doamna și-a lăsat partea din spate a corpului puțin înclinată spre biroul din colțul camerei. Nu mai avea curajul să-și întoarcă privirea spre terasă, se uita doar la ecranul aprins, dar părea că murmură o rugăciune scurtă. O durea o ureche, simțea un sunet ca de trompetă, strident și convulsiv. Trupul îi era ca de plumb. Vedea fantomele dansând în balonul uriaș, încă îi era frică de întuneric și inventa motive ca să nu poată rămâne singură.

–Și acesta este un balsam, domnișoară, a încheiat Acti lungul interviu de pe ecranul suspendat.

–Un balsam? Nu e prea mult?

–Nu e… Toate sunt ca o rânduială moleșită de propria noastră viață.

Cu ochii la fel de mari, trecuți de marginile lentilelor, Doamna se uita pieziș și nu vedea decât un colț al camerei din care vorbea domnișoara parfumată. Ce zumzăie? se mai întreba. Ce zburătăcește aerul? Nu era decât un singur drum de arătat, cu arbori bătrâni, cu rădăcinile ieșite prin iarba crăpată și cu himere greu de învins.

–Nu e decât o singură șansă, domnișoară.

–Care? a întrebat ea, preocupată brusc de sensul vieții.

–Să privești dintr-o parte ceea ce ai putea să vezi din față și apoi să dărâmi cu vorbele tot ceea ce nu mai stă în picioare. Orice mare arhitect o să vă spună așa…

Minutele au ajuns un țipăt. Coastele i se desprinseseră de șira spinării, prin aerul închis zbura o pasăre sângeroasă, dar anemică. Pedeapsa era chiar aceea, să-și arate, eventual, curajul. Continua năucă să privească în jur. Își plimba palmele peste obiectele din cameră, nu visa, atingea fiecare lucru sub apăsarea degetelor ei. Era ca atunci când simțea că îi era teamă să rămână singură  în casă mai multe zile, tot așa cum omului obosit îi era frică să se așeze undeva. Dacă nu se mai putea ridica? Erau departe vremurile în care știuse să-și taie drumul cu mișcări cunoscute, care îi țâșneau, parcă, in timp, despicând calea cea bună.

Televizorul din mansardă nu mai mergea de peste trei ani, era un obiect abstract, un decor fragil, cu ecranul plin de praf și acoperit de pânze lipicioase. Desenul incert al lui Acti era întemnițat în sticla aceea amărâtă, pentru Doamna era o treabă greu de păstrat. Era aparența faptului că soarele mai intra, încă, pe lucarna din acoperiș.

Nu avea cum să înțeleagă, pătrundea în cameră mirosul florilor din balcon, dar pe unde, se întreba… Și simțea chiar apropierea ploii. Doamna a avut toată viața un fel mai special de a adulmeca primejdii nebănuite. Învățase cum să-și așeze lucrurile și faptele, dar nu într-o ordine  severă, ci calmă și pricepută. Însă acum nu se mai potrivea nimic cu istoria deja întâmplată. Se uita la pereții camerei necunoscute, arătau ca o hartă ciudată. O interesau perdelele trase la marginea draperiei din aluminiu strălucitor, a cercetat mânerul rotund, care rămăsese înfipt în mijlocul ramei late, cu reflexe calde de lumină. Nu deschidea nimic, nu se mișca în nicio parte, era un obiect lucios și atât…

S-a așezat înapoi pe marginea patului, corpul i s-a lipit repede în așternutul de mătase, era ca o întoarcere și ca un îndemn secret. A închis ochii, televizorul scotea o muzică lentă, cu un amestec de instrumente exotice. Mai târziu, atunci când a deschis ochii umeziți de căldură, a descoperit mansarda cu miros vechi de tutun aromat, pe care Acti îl îndesa cu instrumente sofisticate în vulcanul mic al pipei, cum spunea. Cineva a sunat la poartă, probabil că rămăsese cu degetul pe butonul roșu, pentru că sunetele amestecate loveau în ferestrele închise ale casei. Abia dacă mai reușea să se gândească la dispariția amintirilor, tocmai de aceea nici nu putea să meargă mai departe de trecutul apropiat. Își simțea corpul precum sufrageria mare de la parter, prost luminată, dar încurcată în mobile prea multe. Îl simțea, adică, transparent, de parcă ar fi fost din gheață sau din sticlă.

–Să deschizi fereastra, a zis, privind lung spre tabloul din peretele apropiat, din care Acterian îi zâmbea, cu aerul lui de armean aristocrat, blând și înseninat de fruntea lată și arcuită sub părul des și alb. Ieri au intrat o mulțime de țânțari, ai uitat plasa desfăcută.

Pe scările înguste, Doamna a continuat să ofteze, neliniștea a îmbujorat-o ca la tinerețe, o fărâmă de voință i-a mai revenit în minte. Pe masa din bucătărie a așezat tacâmurile, a pus două boluri adânci, două șervețele colorate, sarea, piperul, borcanul cu ardei iuți…

–Azi avem supă de rață, a vorbit ea cu mobila din jur, mângâind  din zbor ușa frigiderului. Toată dimineața a fiert animalul care-ți place ție atât de mult, e de la țărani, nu din magazin. Uite ce piele galbenă are…

Bărbia Doamnei bătea în cenușiu, dar nu anunța o bătrânețe robustă. Îi rămăsese, însă, aerul savant și distincția dintotdeauna. Era, în ziua aceea de toamnă, într-o stare de părăsire aparentă, care i-a dat o senzație de putere ciudată, ca și când ar fi știut că locuiește într-o casă plină de rude și prieteni, cu pereții foarte înalți și groși.

–Ce faci? a strigat din ușa bucătăriei, nu cobori? Se răcește supa, am pus bolurile pe masă. Vrei și verdeață?

A mâncat încet, cu trecutul năvălit peste ea. Se uita la obiectul gol din partea cealaltă a mesei, un fir de praf se așezase peste lingura masivă, aurită. Doamna a fost, de fapt, mereu o femeie complicată, care a avut propria viață, independentă, dar Acti a reușit să o țină alături, avea o pricepere uimitoare de a o înțelege și a o ajuta să-și păstreze lumea ei complicată. Și ea… A zărit o enormă siluetă neagră, era acoperită de o pânză zdrențuită. Crescuse peste tot o pată verde și cu margini decolorate. Deriva este și ea un proiect de viață, iar Doamna părea în așteptarea unei himere. Sau poate că nu…

–Nu ți-a plăcut, a șoptit Doamna, ridicându-se greu de pe scaun.

–Mi-a ajuns, a fost prea multă, a crezut că i s-a răspuns din apropiere.

–Altădată să-mi spui câtă să pun în castron, nici nu mai știu ce să-ți fac de mâncare…

De fapt, nu mai exista nimic care să nu fie cârpit, îndoit, strâmb, ros sau murdar. Chiar și furculița avea dinții încârligați, într-un desen abstract și sever. Toate veneau de la găleata plină cu resturi de mâncare, pe care Doamna o uitase după ușa bucătăriei. Voci mârâite scheunau și se tânguiau undeva, fără oprire. Nu știa ce să mai creadă, uneori i se părea că e abandonată și lipsită de apărare. Și chiar era…

A strâns toate lucrurile de pe masă, le-a așezat în dulap, după ce a spălat un singur bol, pe celălalt l-a șters numai cu o bucată de prosop colorată. S-a strecurat spre livingul întunecat, a tras draperia de la geamul dinspre grădină și s-a așezat în fotoliul ei. Și-a tras pledul peste picioare și a apăsat ca întotdeauna, fără îndemânare, telecomanda învelită într-o folie subțire, așa cum o lăsase fiica ei, Lizette, înainte de plecarea în Canada.

–Ce Dumnezeu, s-a mirat Doamna, cu glas scăzut…

Privea uimită, pe măsuța din fața fotoliului era pipa soțului, părea să iasă din ea un nor îngust de fum și, brusc, în sufrageria înaltă a început să miroase a tutun armenesc. Drumurile Doamnei nu deveniseră  totuși  o simplă repetare, știa că mai poate să adune cîte ceva pe scoarța creierului mohorât. Auzea tot timpul un semnal dizolvat în necunoscutul zilei de toamnă. Ar fi putut chiar să adoarmă imediat, așteptările nu dispăruseră fără urme. Uneori își acoperea fața cu batista, simțea o ușurare, respira mai rar și începea să viseze frumos.

S-a făcut târziu, a deschis cutiuța neagră, cu tastele pe care învățase cum să le apese, era timpul să sune Lizette. Se făcuse un an de la plecarea fetei, cu bărbatul ei și cu Radu cel mic, în Calgary, Alberta, cum repeta mereu Doamna, când era întrebată de cineva.

Ecranul s-a luminat  după o așteptare lungă, a apăsat săgeata peste butonul verde, din mijlocul imaginii, a ascultat cum sună prelung ceva în cutiuța pe care o ținea pe genunchi, așezată peste suportul alb, lăsat moștenire de fata ei. A sunat mult, până în Alberta canadiană. De sub tălpile Doamnei se ridica un val de căldură, aruncând mirosul pătrunzător de săpun. Era o seară în care orice om ar fi fost fericit să nu fie obligat la nimic. Unghiile vopsite cu ojă discretă erau totuși înșelător de lucioase, brațele și picioarele îi tremurau ca la un efort îndelungat, doar oglinda laptopului a început să se liniștească. Întotdeauna atunci când aștepta să apară chipul Lizettei, mama simțea cum îi bate inima altfel, degetele nu găseau literele pe care să apese, iar ochelarii i se abureau fără motiv.

–Hei, mama, ce faci? a auzit-o pe Lizette, din depărtare.

–Pe-aici, prin casă, i s-a gâtuit vocea, așa cum se petrecea mereu, în primele secunde ale convorbirilor cu fata ei.

–Suntem acasă, azi am terminat mai repede, e mare sărbătoare în Canada. E ziua orașului…

–Aha, bine, draga mea… a zis Doamna, așteptând să treacă ecoul vocii din difuzoare și să se spargă de pereții sufrageriei întunecate.

S-a jucat repetat cu o fâșie de mătase, pe care a tras-o peste picioare, era ca o mască vie, suspendată în mijlocul lucrurilor. Își îndoise cu greu genunchii, de aceea Doamna rămăsese ușor aplecată înainte, ca și cum umbra trupului întârziase dincolo de marginile fotoliului în care se așezase. Adesea simțea cum este să asculți liniștea pe care o întâlnești. Era clară precum cerul, numai că pe el s-au arătat deja primele stele palide și anemice. Undeva, în curtea din spatele casei, se tânguia o pasăre și s-au auzit niște voci, strigându-se scurt. Oricât de bine ai hrăni un lup, îi plăcea lui Acti al ei să spună, el tot își va întoarce privirea către pădure.

–O să mă duc la Academie, a zis Doamna.

–Unde, mamă? a întrebat fata ei, clipind des, cu ochii mari, agățați de imaginea de  pe ecran.

–Acolo… Va fi o conferință, draga mea, eu vorbesc despre tratatul meu de geriatrie, la  care mai am puțin… L-am revăzut, vor să-l publice… Acti nu l-a citit încă…

–Cine, mamă? Nu mai glumi…

–O să obosesc, e mult de mers până acolo…

–Te duci cu o mașină, mamă…

–Da?

Doamna n-o mai vedea pe Lizette, se întrerupsese imaginea, doar se auzeau. Fata își cam pierduse vorbele, în depărtarea electronică dintre ele.

–O să mă întorc pe lângă lac, e tare frumos acum, toamna. Mai ții minte, nu? a întrebat, prelungind cuvintele printre buzele subțiate și cam vinete.

De altfel, Doamna nu mai zâmbea simplu de la o vreme. Zâmbetele oamenilor începuseră să o deranjeze, chiar dacă se obișnuise cu ele, ca o încercare de supraviețuire. Mai ales când venea nenea Turda, care rânjea de-a dreptul, în așteptarea paharului cu ceva tărie, pe care nu-l rata niciodată. Doamna învățase să asculte, sentimentele îi erau oarecum amestecate, simțea mereu un gol în stomac și ar fi dorit să dea un ocol prin casă.

–Ieri am fost la un picnic, mamă… Să știi că oamenii sunt pe aici destul de simpli, nu pun preț nici pe haine, nici pe lucruri scumpe…

–Da? Și ce-ați mâncat?

–Ah… De toate, mâncarea e bună, mamă… Se găsește chiar și leuștean, dar și mărar, pătrunjel… Avem și Farmer s Market…

–Poftim? a întrebat Doamna, oprindu-se repede…

–Mâncare de la țărani… Ieri ne-am îndopat însă cu shrimp… Creveți, adică…

–Bine… Eu am curățat legume, de tot felul… I-am făcut lui Acti supa lui de rață, știi ce mult îi place…

–Mamă…

Felul în care-i vorbea o blocase definitiv pe Lizette, aștepta să se poticnească într-un fel, atât mai vedea că este, o femeie visătoare care a îmbătrânit mult în ultimul an. Aștepta seara pentru a lipi etichete pe sticlele din cămară. Toate sticlele mamei erau vesele și colorate, le așeza printre borcanele cu legume fierte, o poezie, zicea tatăl ei, trăgând cu ochii spre ușa deschisă a debaralei. Se cer să fie mișcate, argumenta serios Doamna, puse într-o altă ordine, adesea vorbea cu obiectele acelea, le alinta, le ștergea cu o cârpă moale, mai ales capacele.

–Îmi place să merg la noi, la piață, a mai zis Doamna, e o bogăție acum, toamna…

Și s-a aplecat spre ecranul din care-i zâmbea fiica ei, din Canada, de parcă ar fi vrut să o atingă cumva.

–Să ai grijă, mamă, să nu mai muncești atât de mult…

–Trebuie, mătușa Odette vrea să-i duc gogoșari în oțet, știi ce mult îi plac…

–Bine, draga mea…

Doamnei îi făcea bine vocea blândă a fiicei din Calgary, chiar dacă auzea afară stolurile de ciori care se roteau flămânde. Avea senzația că striga cineva prin somn, nu mai reușea să distingă conturul lucrurilor din sufragerie. Înțelegea că Lizette făcea mari eforturi să-i placă locul în care ajunsese, dar avea un sentiment înstrăinat, de proprietar al unei lumi diferite pe care n-o știa din viața ei anterioară. Cel puțin, așa credea Doamna… Și totuși, își mai spunea, vremea nu se mai potrivea, fiecare zi era ca o mică furtună.

–Asta e, și-a amintit Doamna, cu vocea diferită de ceea ce se petrecuse mai înainte, am probleme cu el, să știi…

–Cu cine, mamă? a întrebat însingurată fata ei.

–Cu tata, a zis grăbită Doamna.

–Bine mamă, dar tata…

–Știu, știu, vrea să mai slăbească. Îl aud pe sus, în mansarda lui, precis că e călare pe bicicleta aia legată de parchet…

Un zgomot insistent și strident a venit din stradă, Doamna a simțit cum se strecura în mobila veche din casă, și-a împreunat mâinile și a strâns din degete, pe ecran fata ei a vorbit mai departe, se mai oprea sonorul, doar buzele din mijlocul imaginii se mișcau în sus și în jos. Curând ar fi trebuit să se facă totuși lumină. În ultima vreme s-a întâmplat destul de des să o apuce somnul și să uite laptopul deschis, fără să mai știe care au fost ultimele cuvinte pe care le pricepuse din depărtare,

–Mai ești acolo? s-a auzit din obiectul pe care Doamna îl ținea strâns pe genunchi. Nu te mai văd…

–Trebuie să plec, mai vorbim, să mi-l dai și pe Radu. Pe cel mic…

–Mai stai puțin… La piață ai mai fost? a mai apucat să întrebe Lizette, deși mai povestiseră despre asta.

–Vinerea merg la piață… Îmi place să trec printre tarabe și să-i văd pe oamenii de acolo. Îi mai și cunosc, ce faceți Doamnă, mă întreabă unii dintre ei…

–Dar azi e vineri, mamă…

–N-am avut timp, ți-am spus, trebuie să termin tratatul…

A plecat încet, ridicându-se din fotoliu, nu-și mai simțea picioarele, îi amorțiseră amândouă. S-a gândit la zăpușeala din timpul nopții, chiar dacă afară se făcuse destul de frig, la bluza plină de transpirație, iar fereastra dormitorului n-a putut s-o deschidă, intrau vietăți diferite, nu mai avea rama cu plasă măruntă, montată de Acti, zăcea de mult în magazia din spatele grădinii.

Lumina care mai intra prin geamul ușii de la hol a alunecat încet spre scările care duceau spre etaj, iar Doamna  și-a târât papucii cu bumbi colorați spre treptele de jos. Din bucătărie o voce de departe o striga, fără ecou, abia auzită dintre umerii lăsați ai cuierului.  Există oameni care poartă ochelari de cal? Sunt… Ei cântă pe trotuarele pierdute în străzile înguste, cântă chiar și atunci când plouă, iar inima lor bate tot așa cum se zbate un ou în apa fiartă, izbindu-se de pereții ibricului prea mic, așezat într-un echilibru incert pe ochiul prea mare al aragazului. Așa îi citea Acti, din cartea pe care o apropiase de ochelarii lui cu rame groase… Doamna a coborât scările, căuta încă figura cenușie din sufragerie, împiedicându-se în pașii mărunți, adunați peste covorul înflorat.

–Credeam că vrea o cafea, dar nu e nicio mișcare pe sus, a zis, strecurându-se iarăși în fotoliu, cu aparatul de vorbit  pe genunchi.

–Să-ți povestesc despre Radu, s-a grăbit fata ei, de parcă n-ar fi auzit-o pe Doamna, am fost la serbarea de la grădiniță, a jucat un spiriduș…

–O să-i spun și bunicului, ce-o să se bucure…

Își privea picioarele subțiri, nici nu păreau ale ei și a tresărit la fiecare cuvânt pe care-l auzea, care i se lipea de față. Un joc încâlcit al întâmplării era tot ceea ce rămăsese. Chiar și încordarea memoriei îi devenise mult prea grea. Doamna își dorise, în tinerețe, să fie farmacistă, îi plăcea mirosul de medicamente, de spirt, de amestecuri bizare. Mai târziu, atunci când o întâlneau necunoscuții de la Institutul de geriatrie, îmbrăcată în halatul ei apretat, o confundau cu o doctoriță savantă, iar Doamna nu se simțea în stare să ocolească privirile lor.

–Trebuie să închidem, mamă, plec cu Radu în parc, și-a pregătit rolele și strigă la mine de jos, din curte…

–Știi, a întrebat Doamna, cum e afară? Plouă? Trebuie să caut pelerina aia albastră…

Imaginea fetei din Calgary a dispărut de pe ecran, s-a refugiat pe o fâșie de umbră, toate promisiunile au atins, pentru ea, nefericirea.

A doua zi, dimineața, în bucătărie se făcuse frig, geamul mic dinspre grădină rămăsese deschis, câteva frunze uscate se rostogoliseră peste gresia întunecată. Doamna a turnat apă într-un ibric cam afumat, a căutat un plic de ceai, în cutia plină cu obiecte inutile, multe și mărunte și a așteptat cuminte să fiarbă lichidul decolorat, pe ochiul aragazului. Căuta, în minte, începutul unui cântec, ceva cu o carapace de broască țestoasă care se mișca pe marginea unui drum de țară, prăfuit și îngust.  La subsolul casei, chiar sub podeaua bucătăriei, era beciul mare, întins și pe sub o bună parte a sufrageriei, în care Doamna nu mai intrase de multă vreme. Acolo, i se părea, se auzeau pași amestecați, chiar și un început de muzică, stinsă repede de cineva, iar prin colțul bucătăriei, pe lângă țeava caloriferului, intra o fărâmă de lumină albăstruie.

–E cineva acolo? a strigat Doamna, aplecându-se către colțul încăperii.

Brusc, geana aceea sticloasă s-a stins, s-a făcut liniște, doar fâșâitul troleibuzului din stradă a mai intrat prin fereastra încă deschisă. Lipită de blatul alunecos al mesei, Doamna plutea într-un fel de nor, în care nu avea nevoie să ia vreo hotărâre importantă. Nu-și putea stăpâni impulsul de a aduce trecutul în prezent, o făcea tot mai des, un tablou de viață, cu rama groasă, se afla în fața ei, cu o jumătate de zâmbet peste buzele intens colorate ale personajelor. Tot ce-i mai rămăsese, în ziua singurătății ei obișnuite, era să-și închipuie o grădină mare, cu iarba tunsă frumos, cu un cer senin deasupra, iar printre nori să apară dintr-o parte turnul televiziunii din cartierul ei amețit de o nouă dimineață.

Și-a luat din hol geanta așezată pe roțile mici ale unui cadru metalic, pe care  i-o cumpărase, înainte de plecare, Lizette. Pisica tărcată a vecinilor a privit-o plictisită, din scaunul abandonat pe terasă și a rămas răsturnată peste perna din plastic, încercând un mieunat anemic.

–Bravo, Olguța, te-ai făcut stăpână peste locul meu…

I-a răspuns de dincolo, de peste gardul din apropiere, vecina, tânăra doamnă Nichifor.

–E cam obraznică, s-o goniți dacă vă supără…

–Ei, s-a scuturat Doamna, e o simpatică, lăsați… Mă bucur atunci când mă vizitează…

–Mergeți la piață? a mai întrebat femeia tânără, căreia i se vedea doar capul, dincolo de gardul dintre curți.

–Cam așa aș vrea, i-a răspuns Doamna, oprindu-se, politicoasă, în mijlocul aleii care ducea spre poartă.

–Nu încuiați ușa de la intrare? a continuat cealaltă.

–Ah, păi nu, trebuie să fie soțul meu pe aici…

Vecina a vrut să mai spună ceva, dar a sfârșit mormăind pentru sine, cu glas scăzut, câteva vorbe.

–Cum naiba să fie… E mort de trei ani domnul Acterian…

Femeia a uitat să-și termine cuvintele, a pus trei puncte mici și înghesuite și a făcut o cruce speriată, alunecând peste florile înfipte în marginea gardului. Și ce să faci? se întreba ea, privind-o pe Doamna, care ieșise deja pe trotuar. La intrare există mereu un prag deosebit, de care ne împiedicăm în diminețile somnoroase. Vecina ar fi vrut să-i mai spună ceva, văzuse în ultima vreme lumina aprinsă în beciul  casei, i s-a părut că cineva traversa în grabă poteca ascunsă printre arbuștii crescuți fără măsură, în vara care se scursese peste toate. Ca de fiecare dată, tânăra vecină se simțea intimidată sub privirile vag colorate ale Doamnei. Niciodată nu i se mai întâmplase să o dezarmeze cineva cu totul, așa cum o făcea Doamna. Figura ei a dispărut în aerul rece care îi năvălise cumva în minte, îi spulberase cuvintele, unul câte unul. Vecina a lăsat impresia că uitase orice regulă, chiar dacă insistența dialogului matinal avusese ceva impersonal.

În piață s-a învârtit printre tarabe, unii dintre vânzători erau aceeași de mulți ani, o cunoșteau, se salutau ca pe ulița lor de la țară. Roțile căruțului tras de Doamna peste cimentul curat scârțâiau puternic, clienții își auzeau vocile răsunând peste tot, iar ea se uita în jur cu un aer surprins, poate chiar speriat. Floarea pe care se pregătise să o cumpere era așezată într-o găleată din tablă, vopsită în verde și ea, spartă, de fapt, cu pereții pătați de frunzele lipicioase, vechi și uscate.

I-a sunat telefonul, ieșise cu legumele cumpărate și se întreba care e drumul cel mai bun spre casă. Ca întotdeauna, recuperatul telefonului din buzunarele genții a fost o aventură, o îndelungată căutare, dar obiectul acela a continuat să sune. Era Odette, sora Doamnei, trecuse și ea de șaptezeci de ani și locuia într-un azil de la marginea orașului. A avut o casă mare, pe care i-a lăsat-o fiului ei vitreg, Severin, senator și om politic, cum îi plăcea să spună. N-a vrut să se mute cu Doamna, deși ar fi avut loc în casa prin care se învârtea fără rost, de la plecarea copiilor în Canada, sora ei mai mare. A vrut la azil, îl cunoșteau pe proprietar, era o construcție nouă, în mijlocul unei păduri. Draga mea, repeta Odette de fiecare dată când vorbea cu Doamna, lumea e plină de greieri, iar viața e un vierme urât pe care-l găsești într-o bucată de măr, în care ți-ai înfipt dinții…

–Ce faci, doamna doctor? a strigat în telefon sora Doamnei.

–Mai încet, ai grijă să nu-ți înghiți proteza, i-a răspuns.

–Nu, e în pahar, la păstrare…

–Ești veselă?

–Ca o domnișoară în așteptarea iubitului… Stai puțin s-a deschis ușa și e un curent al naibii pe aici.

Toate erau. pe strada plină cu mașini grăbite, aurii și sângerau decolorate, precum marginile unor fotografii vechi. Un praf fierbinte și fin ca argila i se urcase peste spatele încrețit al palmelor. Se făcuse cald și Doamna a continuat să meargă, cu telefonul lipit de ureche. Când mai era încă în țară, fata ei îi spunea mereu să țină obiectul acela mai departe de obraz, nu auzi bine, mamă, așa, îi tot repeta. Și pe stradă, atunci, auzea greu cuvintele, deși Odette obișnuia să strige zdravăn în cutia ei argintie, cadou de la domnul senator Severin. Vorbele celeilalte se înfundau în pălăria scofâlcită a obrajilor.

–Când vii să mă vezi? a întrebat-o Odette, care continua să povestească ceva.

–Să vorbesc și cu Acti…

–Hai, alo… Lasă prostiile, iar începi?

Odette a continuat să gâfâie în difuzorul deschis, amestecând un zâmbet pe care Doamna oricum nu putea să-l vadă.

–Lasă-l pe Acti, e bine acolo unde a ajuns…

Și Doamna a zâmbit, plimba un porumbel împăiat, ca pe un trofeu de valoare, își îndesase gândurile într-o cutie delicată, care-i toca vorbele amețite, amestecate cu bucăți de cozonac uscat. Ar fi luat totul de la capăt, precum în coșmarurile care nu se mai terminau, în care înota cu picioarele înțepenite, împotriva curentului. A ajuns în fața casei, s-a oprit lângă poartă și a uitat, o vreme, să mai împingă clanța rece și umedă.

–Gata? a strigat-o de alături vecina, care întindea niște rufe pe o sfoară cam șubredă. Ați terminat cumpărăturile?

–Am luat câte ceva, i-a răspuns Doamna, grăbindu-se, în sfârșit, să deschidă poarta.

A intrat, trăgând sacoșa umflată cu legume și fructe, așezate de-a valma, unele peste altele, până la marginile de sus ale fermoarului. Un zgomot necunoscut a umplut curtea, o călca pe nervi, îi intrase în urechi, dar a urcat încet scările de la intrare. Treceau pe stradă câteva mașini militare, huruitul s-a întins peste tot, clănțăneau șenilele mari și lătrau, în toate curțile, câinii agitați. A ajuns în bucătărie, s-a așezat pe scaunul ei, a rămas îmbrăcată așa cum venise de la piață. Și-a umplut o cană cu cafeaua rece, din ibricul părăsit pe marginea chiuvetei și a băut din ea rar și cu înghițituri întrerupte. Mai târziu s-a apucat să așeze în cutiile frigiderului legumele cumpărate, a umplut cu mere coșul din mijlocul mesei și, de parcă ar mai fi fost cineva alături, a oftat de ușurare.

–Doamne, mâine trebuie să merg și la cimitir, am uitat să iau florile care-i plăceau lui…

Trebuia, de la o vreme, să-și găsească mai multe răspunsuri și nu prea reușea. Aduna vorbele, într-un fel, de pe cealaltă parte a visului, de pe un mal cam îndepărtat. Simțea urmele unei tăceri vechi, așezată pe cele două margini ale ferestrei. Ar fi cerșit un glas, de la oricine dorea să o audă. Rătăcirile Doamnei erau inofensive, erau doar o adiere de vise domestice. Altfel, citea, scria, urma să-i apară la Editura Academiei o ediție nouă a Tratatului de geriatrie, pe care îl publicase cu peste zece ani în urmă. În biroul mic, de lângă bucătărie, pe care Acti îl aranjase pentru ea, erau întinse fișele de lectură, cărțile vechi, cu miros de naftalină și ușor mucegai și Doamna umplea în fiecare zi coșul cu bucăți de hârtie tăiate cu grijă, coli mototolite nervos, atunci când nu era mulțumită de propriile cuvinte scrise. Teancul de hârtii era aliniat pe marginea biroului, peste mapa scrijelită de urmele pixurilor albastre. În birou era o lustră cu brațe de argint, cumpărată de Acti la o licitație agitată, mai era și un scrin din fildeș și abanos, apoi două fotolii de catifea genoveză, ornate cu franjuri aurii, dar și o canapea îngustă, din mohair venețian. Toate lucrurile acelea erau moștenite de la bunica lui Acterian.

Când l-a pierdut pe soțul ei a simțit că mai mult de jumătate din ea a murit odată cu bărbatul ei. E cumplit să fii cea rămasă în viață, obișnuia să-i repete surorii sale, Odette. Doamna rămânea ceasuri întregi în canapeaua de lângă perete și căuta același răspuns. I s-a întâmplat așa în primele luni de după plecarea lui Acti. Cum arăta el? Elegant, parfumat, rafinat, îmbrăcat cu haine din stofă scumpă, cu cravata de mătase sau papionul, purtat doar la ocazii alese, avea pantofii făcuți pe comandă, cămașa brodată cu monogramă și pălării scumpe, cu boruri largi.

Jos, în beciul casei, se auzeau iarăși pași apăsați, Doamnei i se părea că înțelege și un fel de cuvinte amestecate, trebuie să fie pisicile vecinilor, își spunea, încercând să asculte numai muzica scursă din aparatul de radio foarte vechi, rămas tot de la Acti al ei. A văzut-o de multe ori pe Olguța vecinei intrând spre pivnița casei și Doamna o întreba, din ochi, ce mai face… Și visele ei o întrebau la fel: încotro? Doamna nu știa ce să răspundă, totul părea o flacără trecătoare.