Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…

 Duminică, a treia zi din poveste…

 –Ne vedem pe la prânz, i-a spus Stere, ne întâlnim și cu șeful cel mare.

A sunat-o târziu, Dana abia apucase să facă un duș și amorțise în fotoliu, cu televizorul deschis.

–Mâine o să mai vii ? o întrebase, la plecare, Dominic.

Nu-l auzise, abia lângă ușă a înțeles cuvintele lui și s-a grăbit să-i răspundă.

–Mâine e duminică, mă întorc, dar după-amiază.

El și-a ridicat bărbia, părul desfăcut s-a auzit învolburat în holul întunecat.

–O să mă gândesc la ceea ce mi-ai spus, a zis Dana, agățându-și geanta grea pe umăr, l-a mai privit din ușă, uimită de respirația grea a lui Dominic.

Adesea, replicile noastre se depășesc într-o înțelepciune tăcută.

–E bine, i-a strigat de la geam doctorul Maxim, o să fiu și eu mâine, spre seară, la spital și i-a făcut un semn, îndreptând spre ea mâna acoperită cu halatul lui verde.

Dana ieșise deja în curtea plină cu zăpadă murdară.

Acasă, pe robotul telefonului, a găsit un mesaj de la Cosmin, prietenul de care se despărțise la început de decembrie. N-a ascultat decât primele cuvinte, apăsând butonul îngust, într-un balet incert al mâinii încă rece, cu degetele înghețate prin mănușa subțire. A adormit în fotoliu, l-a visat pe Dominic, sta singur în mijlocul unei scene fără decor, iar în spatele lui lipsit de tot peretele, se vedea o livadă înflorită și, în zare, creasta unui munte.

–De ce l-ai comparat pe Socrate cu Isus ? întreba el, deși pe scenă nu se mai afla altcineva.

–Pentru că niciunul dintre ei nu a scris nimic, dar au avut discipoli puțini, la început, i-a răspuns din livada deschisă o voce puternică.

Numai că Dana, în visul ei, nu vedea pe nimeni între merii înfloriți.

–Iată, mai spunea Dominic, astăzi n-am făcut nimic.

Vocea îi răspundea tot de acolo.

–Cum adică n-ai făcut ? Nu ai trăit ?

Ajuns la marginea scenei, Dominic s-a întors spre grădină.

–Da, e cea mai de seamă dintre ocupațiile mele…

A tăcut câteva secunde, s-a întors spre sală și a șoptit, șuierând aproape cuvintele:

–Fiecăruia după măsura sa… Grea este povara nenorocirii, dar și mai grea este fericirea.

Toate au dispărut, încet, în întunericul scenei, dincolo de zid s-a întins o ceață tot mai deasă, iar visul Danei s-a stins, înfășurat în muzica domoală, uitată în boxele mici ale calculatorului din cameră.

Și a sunat telefonul. Dana s-a trezit buimacă, era trecut de miezul nopții. A ridicat receptorul, l-a găsit greu și l-a așezat departe de ureche, nu vorbea nimeni, dar ea a recunoscut respirația prietenului care-o părăsise.

–Ce vrei ? a apucat să întrebe, celălalt nu zicea nicio vorbă, dar nici nu închidea telefonul. Lasă-mă să dorm! Măcar spune ceva, dacă tot ai sunat. Te porți ca un copil bosumflat, nu mă miră. Credeam că s-au lămurit toate între noi. S-ar putea să-ți fie milă de mine și nu e normal… Nu crezi ?

De dincolo, din receptorul alunecos, i-au mai intrat în casă țipetele sacadate ale tonului întrerupt cu o precipitare evidentă. Dimineața, în bucătărie, îi răsuna încă în ureche șuieratul legănat de peste noapte.

–Ce faci, Dominic, tu ce-ai mai visat spre dimineață ? s-a întrebat ea, într-o fulgerare de o clipă.

Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit, a mai gândit Dana, așezându-și carnetul, pixul, telefonul și cutia lungă a microfonului în geanta primită cadou de la Cosmin, în vară, de ziua ei.

–Mergem jos, la bufet, a întâmpinat-o Stere în holul mare de la intrarea în clădirea televiziunii. E și șeful, a venit și Coana Mare.

Îl vedea rar pe patronul lor, fetei nu-i plăcea mutra lui buhăită, vorbea greu, mușcându-și buzele într-un dans ciudat, scuipa cuvintele într-un efort chinuit, lăsând la vedere gingiile inflamate, acoperindu-i dinții îngălbeniți de tutun. Știau puține lucruri despre el; venise din același oraș de provincie ca și Coana Mare, se cunoșteau bine, într-un ziar s-a scris despre trecutul lui de activist, se spunea ceva despre o gospodărie de partid, dinainte, la care fusese un fel de șef. Cumpărase postul de televiziune cu un an înainte ca Dana să se angajeze în redacția de știri.

–Băi, copii, le-a zis, invitându-i pe ea și pe Stere la masa lor, ați făcut treabă bună, avem căutare cu nea Caisă al vostru de la spital. Mergem acolo în fiecare zi, vă pricepeți voi, putem s-o întindem cu povestea mai multe zile.

Coana Mare se înfoia toată, Dana nu-i mai asculta, ținea strâns ceașca cu cafea și o ridica rar spre buze, sorbind câțiva stropi din lichidul fierbinte.

–Azi, l-a auzit pe patron, vine spre seară, la spital, directorul teatrului, am vorbit cu el, i-am trimis eu o mașină să-l aducă… Mai sosesc și câțiva actori din teatru, poate filmați mai mult, n-ar fi rău să scoatem o emisiune întreagă pentru mâine.

Fata îi vedea gușa umflată, zbătându-se în gulerul cămășii desfăcut peste cravata cu nod mare.

–Ar trebui, a mai zis el, să ne schimbăm orientarea. Să-i mai dăm dracului pe politicieni, pe boșorogii din parlament, oamenii s-au săturat să-i vadă. Rătăcitul vostru face mai mulți bani.

În carnetul ei copiase de pe internet o frază, problema constă, citise Dana, în a nu te pierde pe tine însuți, uitându-ți verticala. În ultimă instanță trebuie să folosești orizontala, dar fără să te abandonezi cu totul ei. Bossul obez transpirase, șuvițele atacate de sudoare i se lipiseră de obraz, iar Stere, slugarnic, mai avea puțin și s-ar fi ridicat de pe scaun, să-l șteargă pe stăpân, cu șervețelul galben din mâna lui. Ar fi plecat din locul acela, simțea nevoia să respire adânc, chiar și aerul încărcat de fumul și mirosul mașinilor i s-ar fi părut mai curat decât respirația sacadată a șefului cel mare. Gușa lui și cutele de grăsime adunate pe ceafa plină de mătreață o făceau pe Dana să-și dorească liniștea locului ei singuratic. Lipită de scaunul moale, îl vedea pe Dominic, departe, așteptând-o. Devii patetică, fată, și-a mai zis, în drum spre redacție, împiedicându-se în marginea mochetei, gata să ajungă peste geamul ușii de la intrare.

Danei i-ar fi plăcut să le spună celor de la masă că scufundarea în viață e mai grea decât vorbele lor și că nimic nu e mai întunecat decât trezirea din aproape în aproape, a omului care dormitează în fiecare dintre noi, la rostul lui de individ unic și înfrigurat.

–Gata, șefu’, a miorlăit slugarnic Stere, facem de toate, o să iasă bine, fata asta e deșteaptă tare…

Dana s-a înroșit ușor, burtosul fonfăit o măsura cu interes, lipăindu-și buzele de mustața subțire.

–Am văzut, a zis, trebuie să-i măriți salariul, a mai spus, uitându-se spre Coana Mare.

Când a plecat, burtosul și-a pus mâinile pe umerii ei, Dana a simțit mirosul lui de mortăciune răspândit în fumul des din încăpere.

–Așa, domnișoară, a rostit grav, continuăm să transmitem din spital. Cum ziceam, lumea s-a săturat de politicienii pe care-i filmăm și când se așază pe rahatul lor parfumat. Acolo e viață, scoate tot ce poți de la actorul tău aiurit.

Ce să-i răspundă? A îngânat ceva, continua   să-și țină ghearele încleștate pe umerii ei. Absurdul nu stăpânește lumea decât pentru cei care văd în ea doar ceea ce interesează trupul, frica de viitorul nefericit e tot ce rămâne, iar Dana învăța să aștepte, însingurată și tristă, ca și actorul care adormise lângă scena lui goală.

Jos, în redacție, Stere îi zâmbea larg.

–Te-ai scos, i-a zis, te place șeful…

L-a privit, dintr-o parte, părul îi acoperise jumătate din față.

–Da, maestre, a răspuns Dana, nu simți că mirosul lui de slănină râncedă a ajuns până aici ?

Stere s-a așezat lângă ea.

–Ai grijă, fata mea, șeful e un mare crai, se zice că nu-i scapă nimic…

Ce să-i răspundă? Nu părea să o preocupe subiectul.

–Dă-l naibii, a continuat totuși Dana, doar nu am ajuns atât de rău încât să mă plimb cu toți babalâcii prin oraș…

Așa simțea, în încordarea locului bântuit de fantome, ca și cum ar fi încercat să iasă din minte, să privească mintea din afară. Statul în afara minții, îi spusese cândva un prieten bătrân, îți aduce fericire și îți eliberează inteligența. Folosește-te de cuvinte, îi șuierase printre dinții cariați, îngălbeniți de tutun, prietenul cocoșat din orașul adolescenței ei, dar nu te împotrivi lor, mintea e un depozit de amintiri, însă tu trebuie să rămâi stăpânul. Își amintea supărarea de atunci a tatălui ei. Cineva îi spusese că fata se plimbă prin parc cu Ene, cocoșatul, filosoful cum îi ziceau ceilalți. Danei îi plăcea însă, vorbea ca și când ar fi citit dintr-o carte, era un bătrân timid și ciudat, pentru lumea din jur, dar știa să asculte, răbdător și senin, inventa povești misterioase, isprăvi din alte timpuri, părea un actor bătrân, în așteptarea unui rol nou. Într-o zi l-au găsit pe marginea lacului, părea că doarme în iarba uscată, numai că el murise, cu picioarele strânse și cu mâinile agățate de o tufă de trandafiri. Gândindu-se la Dominic, fata ar fi dorit să-i spună șefului ei pitic că îți trebuie multă inteligență pentru a-ți cunoaște lumea interioară, fiindcă memoria nu este, singură, de niciun ajutor. Stere, șeful ei buhăit, ar fi înțeles ceva din toate acestea, numai că era ocupat să-și întindă pânza lui lipicioasă spre vietățile pe care și Dana începuse să le cunoască de la o vreme. De la o zi la alta, în insectarul ei cu miros de spirt, fata așeza oamenii politici pe care îi aștepta prin clădirile puterii, înfigând ace uriașe, care să le sprijine ceafa groasă în cutia lăcuită, acoperită cu geam subțire și tăios. Cu Dominic era, în sfârșit, altceva, știa că povestea nu se poate întinde prea mult, dar îi era de ajuns, o elibera de toate împrejurările în care suportase privirile băloase ale personajelor din fața microfonului ei. În parlament, la sediul guvernului, la conferințe de presă, peste tot adunase cuvinte seci, fraze îngălbenite, și, mai ales, mirosuri de mortăciuni uitate pe marginea șanțurilor, dincolo de ultima casă a satului coborât în întuneric. Se gândea la Dominic, aștepta să-l vadă, lunganul nu sosise încă, iar mașina redacției se împotmolise undeva, în mahalaua orașului. Viața devine cu adevărat o bucurie atunci când ești legat direct cu adevărul, cu ființa ta, a scris fata, în așteptarea plecării spre spital, pentru emisiunea de seară. Te întrebi adesea dacă se poate să elimini totul din minte, numai cu gândul la clipa de acum. Ea știa cum să le spună frământărilor din viața bărbatului închis în rezerva spitalului, mintea aflându-se în prezent, se eliberează, face loc păcii și se umple cu gânduri de iubire.

–Hai, l-a auzit peste o vreme pe Stere, merg și eu cu tine, au ajuns la spital și directorul teatrului și câțiva colegi de-ai omului tău. Băieții sunt jos, la mașină…

Pe Matei Constantin Palin, directorul teatrului în care juca Dominic, l-a întâlnit în cabinetul doctorului Maxim, care venise și el mai devreme decât de obicei. I-a plăcut figura lui prelungă, înfășurată într-un început discret de barbă, un aer de aristocrat adevărat răspândise în jur, iar vocea bărbatului elegant se topea, moale, în aerul cald al încăperii. O știa, o ascultase cu o zi în urmă, pe caseta din redacția ei.

–Chiar asta îi spuneam domnului director, a mai zis Maxim întorcându-se spre Dana, îmbujorată de aerul rece din care venise, am auzit că un grup de oameni au fost conectați la un tomograf și s-a constatat că atunci când își aminteau ceva din trecut, în creier se activau anumite zone. Numai că, aceleași se activau și atunci când ei se gândeau la ceva din prezent.

Așezat în fotoliul de lângă geam, Palin o privea atent pe fata frumoasă care intrase în cabinet.

–Vreți să spuneți, a întrebat el, că de fapt creierul nostru nu distinge între ceea ce ne amintim și ceea ce trăim acum ?

Maxim a tăcut câteva secunde.

–Exact, a zis, în creier nu există trecut și nici viitor. Creierul nostru se autoprogramează pentru aceste trăiri, iar celulele primesc mesaje: relaxare, plăcere, bucurie și altele asemenea, ceea ce face ca miracolul să se instaleze și în corp.

A sunat, prelung, un telefon în camera alăturată.

–Pe Dominic l-ați văzut ? a întrebat Dana.

–Încă nu, colegii mei s-au dus să-i cumpere ceva, o să mergem cu toții la el.

Rămăsese între ei o clipă suspendată în așteptare, Dana l-a simțit încordat și nesigur pe directorul teatrului, chiar daca figura lui părea liniștită, calmă.

–E ciudat, le-a spus el, vin dintr-un loc special, montez un spectacol în nordul țării. Ideea spectacolului meu e aceea de îndumnezeire…

A tăcut câteva clipe, iar Dana le-a vorbit, așteptând, într-un fel, o întrebare.

–Știu cum se spune, a zis, acolo e concentrarea, dar și sfârșitul tuturor timpurilor.

El a rămas cu mâna sprijinită deasupra mesei din cabinetul doctorului Maxim.

–Grozav, domnișoară, un personaj din piesă rostește puternic din mijlocul scenei că eternitatea care se va instala la sfârșitul timpului va fi, de fapt, o concentrare a întregului timp.

Adunându-și greu cuvintele, fata a continuat:

–N-am niciun merit, l-am auzit aseară pe Dominic rostind ceva asemănător…

El mai șoptise, în zăpușeala camerei, că timpul e o scară întinsă de eternitatea lui Dumnezeu, dar Dana tăcuse, înfrigurată brusc, căutându-și ceva în geanta burdușită de lângă pat.

–Va trebui să vezi, dacă s-o mai putea, ultimul spectacol în care joacă Dominic. Acolo el este asaltat de demoni, e sfântul, lovit și ispitit de ei… Cam așa i se întâmplă și acum.

Tot vacarmul pe care-l auziseră până atunci prin încăperile pline de suferință ale spitalului, se oprise ciudat, doar plânsul unui copil mai răzbătea prin ușa deschisă a cabinetului doctorului Maxim. Un sentiment confuz se lipise peste ei toți, măsurau încăperea, clipind des din ochii tulburați de lumina albă, intensă, a zăpezii care acoperise până și pervazul înalt al ferestrelor. Lunganul își făcea, tăcut și el, meseria, se mișca încet între ușă și fereastră, privind atent imaginea oamenilor de alături.

Au filmat aproape tot, Dominic, așa cum era de așteptat, nu i-a recunoscut, părea agitat, răspundea rar și incoerent, căuta privirea Danei ca pe un sprijin, prezentul lui mântuitor nu-i mai era de niciun ajutor.

–Sunt colegii tăi, au venit să te vadă, a încercat Dana, înregistrând totul pentru emisiunea de seară.

Dominic continua să tacă.

–Hai, bătrâne, fă un efort, a încercat inutil directorul teatrului.

Nu știau ce să zică, ceilalți doi bărbați se înghesuiseră, derutați, în colțul camerei.

–Dacă spui tu… a șoptit Dominic, își mișca ochii de la unul la altul, părea un animal încolțit, țeava armei îl fixase cu precizie, aștepta glonțul care să-i găurească umbra prelungă și lăptoasă.

Doctorul Maxim le-a făcut un semn discret și   s-au retras, cu toții, în cabinetul lui. Cu Dominic a rămas numai Dana.

–Uită-te la mine, i-a zis el, am ajuns să știu totul. Știi ce-ar trebui să facem ? Să trezim toată energia puterilor neîncepute din noi, să ajungem la un fel de conștiință fără gânduri.

L-a oprit brusc:

–Gata, nu te cred. Te joci cu noi, de parcă ți-am fi parteneri, pe scenă. Erau colegii tăi, de la teatru, doar nu vrei să spui, mai departe, povestea ta fără sfârșit…

Doamne, și-a mai zis ea, ce m-a apucat…

–Iartă-mă, sunt foarte obosită, n-am dormit noaptea trecută decât puțin.

Dominic a apucat-o de mână și a ținut-o așa, câteva secunde.

–Nu m-am supărat… Dar să mă crezi, nu știu cine erau oamenii aduși de tine.

N-a știut ce să-i răspundă.

–Parcă ți-aș vorbi despre Isus… El e copilăria eternă… Când m-am născut eu s-a întâmplat ceva, a mai continuat el.

Dominic devenise mai agitat, a luat pastilele pe care Maxim i le lăsase pe noptieră și, întins pe patul lui, a adormit foarte repede.

Lumea e un miracol, iar oamenii, în majoritatea timpului vieții lor nu-l simt, ei văd mizeria fiecărei zile oricând, în oricare secundă pe care o trăiesc. Ai certitudinea că lumea e un miracol, iar bucuria de a fi bântuit de infinitul viu te cuprinde întreagă, dar în liniște, adică de a fi acum, așa, azi, în clipa prezentă. Dana avea toate aceste cuvinte în minte, i-ar fi plăcut să înceapă astfel în emisiunea care se apropia. La ce bun, se întreba, sprijinită de peretele holului, în timp ce o asistentă bătrână o privea insistent, strâmbându-și buzele cu acreală răsucită până spre fardul încleiat al obrajilor. I s-a părut însă, femeia i-a zâmbit, i-a și spus ceva, Dana a urmărit-o cu privirea până când a ajuns în capătul coridorului, intrând undeva, în sala de tratamente. Un miros de mâncare și de sos de roșii a pătruns, în valuri, pe ușa mare, însoțind căruțul prăpădit pe care-l împingeau pe sală doi bărbați nebărbieriți și slăbănogi. Dincolo de ecranele colorate, oamenii așteptau altfel de cuvinte… Un viol, o crimă, o pisică coborâtă din copacul înalt de pompierii chemați într-un târziu, o fată tânără aruncată de la etaj de peștele ei beat, atât așteptau clienții sărăci ai ecranului. Și totuși, filmul mișcat spre ei de fata pe care învățaseră s-o recunoască începuse singur să intre în camerele cu miros de mucegai. Nu înțelegeau tot ceea ce le spunea fata tânără, cu microfonul ei, ca o măciucă, dar așteptau să mai transmită despre Dominic, nu-și mai revine, ziceau cei mai mulți, uitați-vă la moaca lui, e dus, e plecat, e chiaun…

Pentru emisiunea de seară au montat imaginile filmate, lunganul s-a descurcat, ca întotdeauna, era un meseriaș în munca lui.

–Dar nu e adevărat ce se vede, i-a spus Dana lui Stere, urmărind filmul.

Celălalt a ridicat din umeri.

–Nu e, dar lumea vrea lacrimi, telenovelă, suspine… Asta îi dăm, lasă-i să se simtă bine…

Știa că el are dreptate până la urmă. În filmul de pe ecran părea că Dominic se bucura să-i vadă pe oaspeții lui, au combinat imaginile și le-au lipit cu interviurile pe care Dana le luase, în cabinetul doctorului Maxim. În reportaj Dominic era conștient de timpul măsurat de ceilalți și recuperat cu încredere de oamenii din jurul lui. Așa părea în filmul de pe ecran.

–Ce porcărie, i-a mai spus Dana șefului pitic care urmărea, alături, secvențele filmate.

–Din asta trăiești, i-a retezat-o iritat Stere.

Umerii subțiri ai actorului se ridicau, într-un ritm imprecis, spre lentilele aprinse ale aparatelor îndreptate spre el. Cam despre el e vorba, gândea Dana, pentru că Dominic învățase să nu facă din timpul său o forță de înaintare spre mâine, ci să-l fărâmițeze în clipe prezente, fără legătură între ele.

–Domnule director, l-a întrebat ea pe Matei Constantin Palin, cine este Dominic Andrei ?

Erau așezați în fața ferestrei, se vedea cum ninge, cu fulgi uriași, dincolo, afară, în lumea înghețată.

–E un mare actor, domnișoară… Vorbim despre o lume în care artistul e o ființă magică prin îndeletnicirile sale și despre un spațiu al libertății individuale. Dominic nu trăiește decât pentru teatru, e viața lui, e familia lui.

Camera s-a îndreptat spre Dana, lunganul simțise că privirea fetei trebuie arătată de aproape.

–Cum credeți, a continuat ea, că se poate explica ceea ce i se întâmplă ?

Graseind ușor, directorul s-a mișcat nehotărât în fotoliu.

–Se pot spune multe… Întoarcerea la realitate a artistului e, uneori, foarte grea, presupune un spațiu de trecere, situat chiar la marginea profanului. Artistul, domnișoară, are privilegiul ieșirii din lume, pentru că ritualul artistic imită zidirea lumii și gestul divin.

Într-un fel, sunau artificial și nefiresc în cabinetul doctorului Maxim cuvintele acelea, numai că vocea tremurată a bărbatului, peste imaginea căruia cădeau fulgii mari de dincolo de fereastră, era de ajuns pentru a-l ține pe omul din depărtare în fața televizorului. Dana și-l închipuia pe telespectatorul ei, gata să schimbe canalul, un aer îndesat de ignoranța gospodinei îi păstra însă pe oameni cu ochii lipiți de imaginea lui Dominic. Sau poate că nu, gândea fata. Dana n-ar fi vrut să-l întrerupă, vorbea încruntat și pătimaș.

–E foarte frumos ce ne spuneți, totuși telespectatorii noștri ar vrea să înțeleagă ce se întâmplă cu Dominic și, mai ales, ce va fi mâine în viața lui.

Bărbatul de alături își frământa mâinile, lunganul le arăta în prim plan, zăbovind asupra lor secunde întregi.

–Sunt sigur că oamenii vor să știe ceea ce spuneți… Eu nu sunt doctor, dar înțeleg că mintea omului continuă să aibă misterele ei, știu, simt că Dominic se va întoarce printre noi.

Nu vorbea nimeni, în încăperea încinsă de căldura caloriferelor.

–Habar n-am cum și când, a continuat el, nu uitați că actorul e creatorul unei lumi artificiale, dar în timpul lui individual, în unicitatea trăirilor lui personale. Teatrul, ca atare, pe lângă plăcerea unui joc irepetabil în planul receptării, e un ritual de refacere a universului.

În alte împrejurări l-ar fi bănuit pe domnul subțire, mirosind a parfum de firmă, de intenția evidentă de a-și impresiona auditorul. El vorbea, însă, cu o voce tremurată, căuta un loc în spatele căruia să se ascundă, derutat de privirile îndreptate asupra lui. Nădejdea, gândea Dana, înconjurată numai de bărbați, e o amăgire nerealistă, iar lumea se strecoară peste timp într-un fel de absurditate nerațională. Până la urmă, omul nu poate să fie decât atât cât se vede din el.

Matei Constantin Palin vorbise mai mult, iar pe caseta înregistrată Dana ar fi lăsat toate cuvintele lui să curgă spre oameni, dar era prea complicat, pentru emisiunea lor de știri, acolo trebuiau fapte, date, povești cu sclipici și confeti.

–Totuși, a vrut să știe Dana în finalul interviului, care bănuiți că sunt cauzele amneziei lui Dominic ?

Lunganul îi rugase să se ridice în picioare, cu geamul în spatele lor, spectacolul fulgilor de zăpadă devenise uriaș, ca niște frunze albe se vedeau dincolo, în gerul unei duminici de decembrie.

–Cred, i-a răspuns el, că ar trebui să vedeți ultimul spectacol în care joacă Dominic. Ar putea să fie un început de înțelegere a stării lui. Ați putea să vă dați seama că mintea lui e întreagă, nu știe cine e, nu-i cunoaște pe cei din jur, altfel inteligența lui e perfectă, nu avem acum timpul necesar pentru a vă spune mai multe despre talentul lui nemăsurat…

Pe coridor, într-un colț, cei doi actori tineri trăgeau tăcuți din țigări, iar Dana s-a apropiat de ei.

–Am văzut că n-ați putut să scoateți niciun cuvânt. Mi se pare ciudat, pentru niște actori obișnuiți cu emoțiile, cu publicul…

I-a răspuns Vlad Măcriș, Dana îl cunoștea, lucraseră împreună la prima televiziune în care ea își începuse munca, prezenta buletinul meteo și era încă student. De câteva luni Vlad juca chiar într-o telenovelă, ea nu se uita la asemenea filme, dar citise într-o revistă despre el. Povestea acolo despre teatrul în care juca, despre orașul de provincie în care, spunea el, oamenii descopereau o lume nouă, uimiți să găsească în căldura magică din sală o ieșire dintre limite, o stare intermediară, ca înainte de ardere și flăcări. Dana ținuse minte cuvintele lui, amintindu-și dansul pe care-l făcea, în urmă cu câțiva ani, lângă harta cu cifre și regiuni colorate, avertizându-i pe ceilalți despre pericolele ascunse printre nori înverșunați și ploi neașteptate. Atunci, în lunile lor de început, Vlad încercase să-i facă o curte timidă, dar nu se legase nimic între ei.

–Te-ai schimbat, a zis Dana, barba ta m-a făcut să nu te recunosc, în prima clipă…

Vlad a zâmbit și s-a întors la prima ei întrebare.

–Nu e foarte greu să-ți dovedesc că totul pare oarecum normal. Dominic ne-a primit pe amândoi în teatru ca un frate mai mare. Tu cum crezi că ne-am simțit astăzi lângă el ? Ne-a privit ca prin zid, n-a dat niciun semn că ne-ar fi văzut vreodată.

Celălalt, mai în vârstă și mai retras, înclina ușor din cap.

–Iartă-mă, a mai spus Vlad, eu te-am recunoscut când am intrat în rezerva lui Dominic, deși sunt câțiva ani de când nu ne-am mai văzut. Numai că n-am știut dacă pot să spun ceva.

Au povestit, amândoi, despre teatrul în care lucrau.

–Avem o mare șansă, a zis tot Vlad, e un teatru nou, orașul e aproape de capitală, iar directorul nostru, pe care l-ai cunoscut, e un tip deștept și cu idei multe despre arta modernă.

Pe Dominic, i-au mai spus ei, l-au găsit în teatru, îl știau de mult, a jucat în filme, era căutat de regizori, dar nu i-a plăcut niciodată să vină în capitală.

–El are un apartament aici, dar locuiește la teatru, stă de mai mulți ani într-o cabină, acolo se simte acasă, e greu să-ți spunem ce înseamnă pentru noi… Toți suntem tineri și Dominic e barbone al nostru, așa îi spunem.

Dana îi asculta, lipită de caloriferul fierbinte, vocile lor se completau ca într-un spectacol improvizat.

–Sunt ultimul ascet dintr-un oraș de câmpie, obișnuiește Dominic să ne spună când stăm până târziu la o terasă din apropierea teatrului. Prieteni, zice el adesea, asceza mea e menită să împiedice partea inferioară a sufletului să devieze către sine atenția ce trebuie îndreptată către spirit.

Dana a tresărit, pleoapele au început să-i bată mai repede.

–Stați un pic, l-a întrerupt ea, aseară Dominic îmi spunea ceva asemănător… E bine să disprețuiești totul, să nu cauți situații stabile în viață, fără casă, fără mașină, nomad, trăind de pe o zi pe alta.

Vlad a continuat, cu glasul înmuiat de căldură.

–El e… Obișnuia să repete cuvintele lui Diogene către Crates, dintr-o piesă în care a jucat… Masturbare în public, asta e viața noastră…

Celălalt, Dana nu-i reținuse numele, și-a stins țigara în cutia ruginită de pe pervazul ferestrei și i-a privit îngândurat.

–E greu să-l înțelegi de la început… Ar trebui să-l vezi cum stă la masa lui, din barul de lângă teatru, cu șapca trasă peste frunte, cu teancul de hârtii și ziare în față… Măsoară lumea cu pricepere, domnișoară, îl cunosc toți tinerii, care intră acolo numai ca să-l vadă, să-l salute…

Trăgeau din țigări, amestecând fumul, în rotocoale cenușii.

–Are tot felul de prieteni, a continuat celălalt, Vlad, actorul mai tânăr, de la fetișcanele mereu îndrăgostite de el, până la ciudații orașului. Dominic îi acceptă pe toți, stă în bar ore întregi, a jucat acolo mici spectacole regizate de el. E plin de viață, unește lumea în jurul lui.

A continuat după o vreme:

–E chiar uimitor să vezi câtă lume cunoaște, nu e loc în oraș în care să nu strângă o mână, să întrebe ceva, să reamintească nu știu ce istorie recentă… Actorul a ieșit în stradă, spune el adesea, ce cântec idiot, mai zise bărbatul cu lehamite în glas.

Vocea i s-a oprit, strângându-se într-o așteptare pe care o simțeau, ocolindu-i.

–Credeam, a început mai departe primul dintre ei, că emoțiile țin doar de meseria noastră și că am învățat de mult să le controlăm. Uite că nu e așa, îmi tremură picioarele și acum, nu pot să cred că Dominic se uită la noi ca și cum nu ne-ar fi văzut niciodată. Și nu e vorba despre o piesă de teatru…

Dana înțelegea bine frământarea actorilor de lângă ea, obișnuiți să trăiască, în meseria lor, cu toate simțurile concentrate asupra fiecărei seri de spectacol, să devină conștienți de timpul lor unic, de ceea ce se petrece în ei și în jurul lor. Timpul își încetase, ca și în mintea lui Dominic, ritmul lui clădit pe așteptarea din ochii spectatorilor ațintiți spre povestea de pe scenă.

–Nu știu de ce, le-a mai zis bărbatul mai bătrân, îmi vin în minte cuvintele pe care le spune Dominic în ultimul spectacol în care jucăm toți trei… Printre noi, rostește el rar, din marginea scenei, trăiește un om înțelept, care a știut să dobândească o mare bogăție de gânduri. Vede cu ușurință fiecare din lucrurile care s-au petrecut în zece vieți omenești.

Din capătul celălalt al coridorului, Stere îi făcea semne cu mâna.

–Ce faci, mai stai ? Noi am strâns și vrem să plecăm…

Dana s-a apropiat de el, împreună cu cei doi actori.

–Eu locuiesc aproape, a zis, ne vedem mâine dimineață. Am înțeles că trebuie să lucrăm o emisiune pentru după-amiază, cu toate imaginile pe care le avem până acum.

Stere, șeful ei, i-a vorbit din ușă, gata de plecare.

–E de bine, Coana Mare m-a sunat și zice că zbârnâie telefoanele la noi în redacție. Sunt și niște informații interesante, așa zicea, le aflăm dimineață.

Din cabinetul doctorului Maxim a ieșit și directorul teatrului, erau amândoi îmbrăcați, cu paltoanele pe umeri.

–Mergem toți la o bere? Fac cinste… a mai zis doctorul, apucând-o pe Dana de braț.

Din ușa rezervei, Dominic a scos capul, i se vedea numai părul mare, amestecat cu barba, iar ochii o căutau pe fată. O minte perfectă ar putea să cuprindă totul, în întregime, într-un singur gând, omul devine conștient de timp numai atunci când vrea să transforme o stare prezentă mai puțin satisfăcătoare într-o stare viitoare mai bună. Din spatele ușii, Dominic le spunea ceva numai de el auzit, despre cădere, în urma căreia el uitase calea întoarcerii și devenise efemer. Până la urmă, uitarea nu e altceva decât o scufundare în viață și în captivitatea sufletului înstrăinat. Dominic i-a făcut un semn discret, Dana l-a observat și s-a apropiat de el.

–Mâine vii ? a întrebat el.

–Spre seară, poate chiar mai devreme, i-a răspuns.

–Să nu-i mai aduci pe oamenii de acolo, a mai spus, arătându-i în capătul holului pe colegii lui de la teatru.

–Sunt prietenii tăi, a încercat Dana să-i răspundă.

–S-ar putea… Nu poți să fii deștept de unul singur, a zis el.

–Ne mai gândim, mai căutăm… Oamenii pe care-i întâlneai lângă teatrul tău te așteaptă, luna viitoare e o premieră la sala mică… Știi despre ce vorbesc ? a întrebat Dana, cu o urmă de speranță în privire.

–Ți-am mai arătat, dincolo de fereastră e doar zăpada.

I-a atins mâna lipită de tocul ușii și s-a îndreptat spre cei patru bărbați, care-o așteptau în fața liftului.

Doctorul Maxim i-a dus pe cei trei și pe Dana într-un restaurant mic, la subsolul unui bloc din apropierea spitalului.

–Pe aici, le-a zis, ne facem noi veacul în puținele ore de liniște pe care le avem.

Era frumos, sala fusese deja împodobită pentru sărbătorile de iarnă, o muzică discretă ieșea din boxele negre și, pentru o clipă, fetei i s-a părut că stă cu prietenii la o seară de povești.

–Să vă spun ceva, a început directorul teatrului… Eu am tot sperat că e doar un joc, am crezut sincer că Dominic ne pune la încercare, îl credeam în stare.

Vorbeau încet, ridicând rar paharele pline de pe masă.

–E un fel de trăire pe care ei, a mai zis arătându-i pe cei doi actori de la masă, o înțeleg foarte bine. Deseori, în meseria noastră, noțiunea timpului dispare, clipa se amplifică și dăm prezentului în sine toată semnificația lui.

Îl priveau toți, ascultându-l în tăcere.

–Eu, a zis apoi doctorul, aș fi putut să vă spun, de la început, că nu e nimic neobișnuit. Sunt momente în viața unui om, când noțiunea timpului chiar dispare, devenind, cum spuneți, o clipă stingheră.

Vlad Măcriș, actorul cel tânăr, și-a ridicat brusc umerii lăsați, părul lui mare a fluturat cu un fel de boare, pe care Dana a simțit-o de alături.

–Dominic e un om liber, noi am trăit aproape doi ani lângă el.

Au privit-o, toți deodată, pe fata frumoasă de la masa lor.

–Numai că, a zis ea, știți cum se spune: libertatea interioară a unui om e însoțită de dificultățile de a a găsi calea regală a ființei, cineva o numea natura căzută a omului.

I s-a părut că o privesc stingheriți.

–Dă-o naibii de treabă, a făcut Dana, m-am prostit de tot… De două zile scormonesc tot felul de cuvinte, puteți să mă înțelegeți, nu e deloc normal ce-mi cere baba mea de la televiziune.

O ascultau, sorbind din paharele pline cu vin și zâmbind.

–Mi se pare că nimic nu se mai potrivește, mă pun să transmit la emisiunea de știri și mie îmi vine să le arunc microfonul în nas. În fine, asta e…

Doctorul Maxim a apucat să spună ceva, înaintea directorului teatrului, care se întorsese cu capul spre fată:

–N-ai dreptate, a zis, mie mi-a plăcut felul în care ai transmis până azi. Cine înțelege numai povestea brută, seacă, îl privește!

Dana a continuat:

–S-ar putea să fie așa… M-am întrebat în aceste zile cum să fac, până la urmă nu e o poveste oarecare, eu așa simt.

Directorul a rămas cu paharul pe jumătate plin, suspendat deasupra mesei.

–Și eu cred că e bine ce faci. E posibil să începi să le plictisești pe babele înțepenite lângă televizoarele lor, deși am impresia că și lor le place, nu prea înțeleg filmul pe care-l văd, e o provocare pe care o acceptă… naiba știe… a încheiat el.

Doctorul urmărea atent mâinile Danei, frământând o bucată mică de pâine.

–Cred, a continuat el, că le vom da și ceea ce vor, în zilele următoare… Am gândit o terapie pentru care am nevoie de ajutorul vostru.

Dar n-a continuat, fata îl urmărea pe sub rama subțire a ochelarilor, bărbatul puternic s-a oprit, fixând bucata de pește din farfurie.

Au mai cerut o sticlă cu vin și unul dintre ei a întrebat-o pe Dana dacă mai bea ceva.

–Ai dreptate, domnișoară, și-a amintit directorul teatrului despre dialogul de mai înainte. E mai greu să-i înțelegi pe actori dincolo de scenă, de rolurile lor, iar jocul nostru devine cam ciudat.

Apoi, celălalt, actorul mai apropiat de vârsta lui Dominic, care vorbise puțin, le-a povestit despre prietenul lor.

–Toată viața lui, de până acum, a fost una lipsită de tihnă, de liniște. Mama lui a murit când Dominic avea vreo șase ani, l-a crescut bunica lui, a trăit aproape o sută de ani. Am cunoscut-o, venise din Spania, cred că știu povestea ei de dragoste cu bunicul lui Dominic, bătrâna era de o luciditate uluitoare.

A continuat directorul teatrului:

–Eu l-am cunoscut și pe tatăl lui Dominic, a fost un fel de fotograf, artist cu vreo câteva expoziții prin capitală, cred că acum trăiește undeva, într-un azil de bătrâni. Dominic nu ne-a mai vorbit niciodată despre el în ultimul an.

În jurul lor s-au umplut și celelalte mese, alături de ei o pereche de tineri se sărutau în penumbra sălii, Dana auzise buzele lor lipindu-se într-o încleștare domoală.

–Voi nu cred că știți, a zis apoi același actor mai în vârstă, uitându-se la Dana și la doctor, Dominic a fost însurat de vreo patru ori, ultima lui nevastă a fost chiar colegă cu noi, în teatrul nostru… Acum e în Canada, s-a stabilit acolo de un an, nici nu cred că au divorțat în acte…

Directorul teatrului a rămas cu furculița înfiptă în bucata de carne din farfurie.

–Da, da… a încuviințat Mihai Constantin Palin, Miruna, ultima lui soție, e o actriță profundă și o femeie cultivată. Ea n-ar fi vrut să rămână în Canada, a câștigat acolo o bursă și au plăcut-o foarte mult. I-au dat un salariu mare…

Au stat până dincolo de miezul nopții doctorul Maxim a condus-o pe fată până în fața blocului ei și, la plecare, i-a spus noapte bună cu glasul prelungit până spre fața ei rece. Încercând să adoarmă, Dana și-a amintit fiecare cuvânt spus de ea sau de Dominic, din cea de-a treia zi a poveștii.

–Mai e și mâine o zi… a rostit tare, singură în patul moale, trăgându-și plapuma până dincolo de umeri.