În anul 2001, România nu aderase nici la NATO, nici la Uniunea Europeană, iar în străinătate era încă percepută în tonurile de gri imprimate de evenimentele tragice din precedentul deceniu, precum mineriadele și „revoluția”. În Europa, mare lucru nu se știa despre România, dar ignoranța opiniei publice nu salva numele țării de o rezonanță negativă, de o asociere difuză a acestui spațiu social-geografic cu lucruri rele întâmplate localnicilor sau care ți se pot întâmpla ție, ca străin, dacă ai nenorocul să ajungi pe acolo.
În același an, eu am avut norocul să vizitez Suedia, timp de zece zile, în cadrul unui program de schimb cultural aflat în derulare între Târgoviște și orașul suedez Vaxjo, la nivel de școli de muzică. Cea din urmă precizare nu este întâmplătoare, căci mare parte din activitățile pregătite de organizatorii suedezi au constat în prezentarea și explicarea sistemului educațional din țara lor – fundamental diferit de cel din România, după cum aveam să constatăm. Era prima mea deplasare în străinătate și am făcut-o cu avionul, așadar direct, fără tranziția graduală pe care mi-ar fi oferit-o o călătorie cu autocarul, de exemplu. Nici acum nu știu cum este să pleci din țară, spre vestul Europei, traversând Ungaria. Acest prim contact cu străinătatea a fost pentru mine un șoc, atât datorită Suediei în sine, cât și prin comparație cu România de până în anul 2001. Cele trăite, timp de numai zece zile, în această țară nordică au fost suficiente ca să îmi declanșeze o schimbare de paradigmă personală, care își păstrează valabilitatea și astăzi.
Mi-au urzicat conștiința, pe termen lung. Să explic de ce: călătoria în Suedia a început și s-a terminat în stil „românesc”, iertată-mi fie conotația negativă atribuită cuvântului. Astfel, transportul dus-întors a fost sponsorizat de Ministerul Apărării Naționale, care a pus o aeronavă militară C-130 Hercules la dispoziția grupului din care făceam parte – destul de numeros, profesori, elevi, însoțitori pentru cei care erau minori (calitate în care am mers și eu), plus mai multe alte persoane care nu aveau nicio legătură cu programul de schimb cultural (de, aranjamente locale). Prin urmare, decolarea s-a făcut de pe aeroportul militar Otopeni, nu de pe aeroportul civil omonim. Totuși, ni s-au cerut 2.500 de dolari pentru plata „taxelor de aeroport”, sumă la care am contribuit toți, în pofida zvonului că banii urmau să fie împărțiți între anumite persoane din conducerea aeroportului militar și conducerea instituției de învățământ din Târgoviște. Iată o primă comparație: la aterizarea în Vaxjo, conducerea aeroportului local a decis, la propunerea organizatorilor suedezi și ținând cont că eram parte a unui program „cultural-educațional”, să ne facă o reducere de circa 80% la plata taxelor aeroportuare, astfel că a trebuit să plătim numai 200 de dolari pentru tot grupul. O a doua comparație a survenit în ce privește mediatizarea respectivei vizite: chiar în perioada în care ne-am aflat în Vaxjo, ziarele și posturile de radio locale au prezentat laudativ concertele susținute de delegația românească, spre bucuria evidentă a organizatorilor și a gazdelor noastre suedeze. La scurt timp după ce ne-am întors în România, într-un important ziar cu distribuție națională a apărut un articol virulent acuzator la adresa Ministerului Apărării Naționale, care era criticat acerb pentru faptul că își consumă bugetul sponsorizând delegații culturale. Nu mi-e deloc jenă să relatez faptul că sponsorizarea în cauză a survenit urmare a propunerii înaintate conducerii ministerului de către tatăl meu, la momentul respectiv ofițer activ în cadrul instituției. Raportul său a fost avizat și aprobat de fiecare nivel ierarhic competent, inclusiv ministrul aflat în funcție atunci.
Conducerea instituției a luat în considerare două argumente logice: sprijinirea unei activități culturale în Suedia urma să fie benefică pentru imaginea externă a țării, iar echipajele aeronavelor C-130 Hercules aveau nevoie să zboare, pentru a acumula experiență. Să mai pomenesc de faptul că avionul pus la dispoziție, donat fiind de SUA, trecuse prin războiul din Vietnam și avea aproape 50 de ani de exploatare? Desigur, articolul respectiv nu spunea faptul că, fără sprijinul MApN, nu ar fi fost posibilă din punct de vedere financiar deplasarea unui grup numeros de tineri muzicieni români în Suedia. Desigur, autorul acelui articol nu avea cum să ia exemplul relatărilor pozitive făcute de presa locală suedeză și nici nu putea să își dea seama că ale sale critici nefondate urmau să fie preluate în informările transmise de Ambasada Suediei de la București către ministerul de resort de la Stockolm. Dar, „să moară și capra vecinului”, nu-i așa?
Schimbarea mea de paradigmă nu a fost, însă, determinată de aceste contradicții nefericite, ci de normalitatea pe care am descoperit-o în Suedia, în raport cu normalitatea pe care o știam de acasă. O spun fără rezerve: în Suedia, am înțeles ce înseamnă respectul autorităților față de cetățean, dar și limitele pe care le au drepturile cetățenești în raport cu obligațiile civice, și complementaritatea lor firească. În Suedia, am văzut o relație pe deplin funcțională între instituții și oameni. Să dau câteva exemple pe care eu le consider relevante: în perioada deplasării noastre, s-a întâmplat să fie și ziua de 1 mai. În centrul orașului Vaxjo, mare manifestație, cu sindicate și cetățeni strigând diverse. Mă nimeresc în mijlocul evenimentului, însoțit de Harald Lindstrom, figura paternă a familiei care ne-a găzduit. Harald îmi spune să ne alăturăm manifestației, iar eu, nedumerit de puhoiul de lume ieșit în stradă, îl întreb: „Pentru ce protestați? Aveți tot ce vă puteți dori …”. Harald îmi spune cu calm: „Nu vrem nimic, nu cerem nimic. Dar guvernul trebuie să știe că noi suntem aici și că suntem atenți la ce face pentru noi”. Am rămas fără replică …
Într-o altă zi, ni se transmite din țară că trebuie să cumpărăm cărți poștale din Vaxjo și să le trimitem ca gest simbolic de mulțumire pentru mai mulți sponsori români care contribuiseră la deplasarea grupului nostru. Merg la un oficiu al poștei suedeze și cumpăr vederi in valoare de 100 de coroane. A doua zi, primim de acasă vestea că trebuie expediate mai multe astfel de vederi. Mă duc la același oficiu poștal, cu intenția să cumpăr aceleași cărți poștale, în exact aceeași cantitate. Singura diferență a fost că, de data asta, aveam patru persoane în față și am fost rugat să iau bon de ordine. Am luat loc pe o canapea, aproape de adierea aerului condiționat și am așteptat circa șapte minute. Când mi-a venit rândul, îi spun doamnei de la ghișeu ce doresc și dânsa îmi cere 75 de coroane. Sceptic, îi spun că am cumpărat ieri acelașii număr de vederi și nu înțeleg de ce azi costă mai puțin. Dânsa îmi explică: „ați stat la coada și ați pierdut din timpul dumneavoastră … în aceste condiții, noi aplicăm o reducere de 25%”. Iar am rămas fără replică…
Printre locurile vizitate, organizatorii au ținut să ne ducă la Muzeul Emigrației, pe care gazdele noastre îl numeau, în glumă, „Muzeul Sărăciei”. Acolo, am văzut sute de fotografii cu imigranți suedezi plecând în lume, cu precădere în SUA și mai ales în intervalul dintre finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Ca explicație, ne spuneau zâmbind: „știți, noi nu am fost dintotdeauna bogați… noile generații nu trebuie să uite asta”. Despre a nu-ți uita istoria proprie, alte sanctuare ale memoriei arătate nouă, cu mândrie, de organizatori: un cimitir străvechi, rămas în centrul orașului Vaxjo, dar amenajat splendid asemeni unui parc public și, departe și complet desprins de mediul urban, un sat tradițional suedez, transformat într-un muzeu în aer liber, ai cărui custozi erau doi bătrâni, singurii locuitori rămași. Lângă o imensă și ultramodernă fabrică de hârtie și carton, clădirea în care s-a aflat inițial atelierul companiei respective, cu tot instrumentarul necesar fabricării manuale a hârtiei păstrat intact după mai mult de 100 de ani și, evident, funcțional, pentru impresionarea turiștilor și nu numai – exact în acel mic atelier, se produce încă hârtie ministerială, pe care guvernul suedez o cumpără pentru imprimarea celor mai importante documente de stat.
Schimbarea mea de paradigmă nu a inclus doar exemple de „lapte și miere”, căci tot acolo am văzut și situații care fac mai puțină cinste țării: o razie a Poliției la un liceu din Vaxjo, pentru depistarea tinerilor clienți ai unui traficant local de alcool (nu de droguri – în Suedia, producția de alcool este monopol de stat, iar vânzarea raționalizată, fiind pe bază de cartelă), prilej cu care a impresionat imaginea a zeci de liceeni aliniați cu fața la perete și mâinile în sus, chestionați destul de dur de către polițiștii suedezi. Pornind tot de la alcool, seara de sâmbătă dădea de lucru poliției locale, care aduna de pe străzi și urca în dube, cu vădită brutalitate, diverse persoane „răpuse” de consumul în exces. Aceste situații erau privite ca fenomene sociale ce trebuie combătute constant, fără a face o mare dramă din ele. Erau cealaltă față a normalității suedeze și erau privite oarecum cu detașare, așa cum ni s-a explicat și schema de sancționare a celor care nu păstrau curățenia în fața caselor aflate în proprietate privată: prima abatere – un avertisment scris din partea Primăriei, a doua abatere – o amendă consistentă, a treia abatere, dacă era consecutivă, dădea dreptul Consiliului Local să voteze expulzarea din localitate a persoanei vinovate, care, desigur, rămânea proprietar, dar nu ar mai fi putut locui în propria casă.
Logica evidentă a acestor norme și mesajul exprimat recurent de instituțiile suedeze era că, în fața individului, comunitatea prevalează, iar libertățile individuale sunt susținute de lege câtă vreme nu sunt forțate și nu atentează la bunăstarea colectivă. O singură vizită la magazinul IKEA și veți recunoaște această filosofie socială, în special transpusă la secțiunea „restaurant”, unde ești silit, prin design-ul meselor, să îți împarți spațiul personal.
Suedezii, între ei, se purtau politicos și mai degrabă distant. Păreau un popor care are nevoie să interacționeze cu străinii ca să se bucure cu adevărat de ce văd când se uită în oglindă. Altminteri, i-am simțit prietenoși și atenți cu musafirii lor: gazdelor noastre, familia Lindstrom, li s-a spus că românilor le place mult pâinea. Prin urmare, ne-au așezat în fiecare zi pe masă, la fiecare masă, cinci sortimente diferite de produse de panificație, din care ei nu consumau aproape nimic, iar noi nu pricepeam de ce cumpără atâta pâine. Abia mai târziu am aflat motivul – instructajul premergător sosirii noastre.
(va urma)
Iulian MAREȘ este jurnalist, lucrează la BRD și este, desigur, absolvent de „Carabella” târgovișteană…