LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU: Un fel de început

 

IOANA  PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA București, o tânără    artistă de recunoaștere națională și europeană și, peste toate, absolventă de  CARABELLA…

Ioana_PioaruDe câte ori m-am hotărât să fac ceva public, am făcut-o cu un nod în gât și-o strângere de inimă, cu sentimentul clar că gestul meu nu are niciun sens. Ce aș putea eu să spun lumii, fără să repet sau să dublez ceva spus de altcineva mult mai deștept și mai coerent? Probabil că nimic, dar expunerea publică e un exercițiu bun, chiar dacă (sau tocmai fiindcă) riști să pari penibil sau banal. Am acceptat să scriu aici dintr-un soi de masochism. Gândesc haotic, scriu dezlânat și subiectiv, am un simț al ridicolului cât casa poporului și totuși am acceptat, pentru că trebuie să mă trezesc, și nimic nu te trezește mai bine decât privirea (critică) a celuilalt.

De ceva vreme trec printr-un blocaj foarte dubios: nu mai reușesc să mă conving că are sens să fac lucruri, și asta din cauză că lumea e deja plină de foarte multe lucruri (multe dintre ele, oricum, fără sens). Am ascultat recent o conferință despre animism și puterea pe care obiectele o pot exercita asupra oamenilor, și despre tezaurizare (hoarding). De fapt eu i-aș zice strângătorism, că tezaurizare sună curat și lucios ca tabla de zinc. Strângătorismul e o apucătură a unor oameni care nu se pot opri din a acumula obiecte și sfârșesc într-o emisiune americănească în care sunt arătați în vizuina lor înconjurați de multe straturi de chestii de care ei sunt foarte atașați și pe care o echipă de curățători profesioniști mascați vin să le ia pentru că put și proprietarii plâng și găsesc fel și fel de scuze pentru că lor le place în vizuină, fiindcă obiectele se descompun mai greu decât oamenii dragi pe care i-au pierdut ei. Cam așa mi se pare mie că e lumea – un morman de prea multe lucruri care se tot înmulțesc pentru că noi le vrem pentru că ele ne vor. Situația e destul de tristă căci, prin natura profesiei (sau ce-o fi) pe care am ales-o, sunt obligată, într-un fel, să creez/produc/emit… chestii, deși nu-mi vine deloc!

În același timp, simt că numai prin artă aș putea să schimb ceva. Da, sună romantic, dramatic, eroic și evident prostesc; am avut dintotdeauna sentimentul că EU (buricul pământului) mă voi da de trei ori peste cap și voi întoarce lumea pe dos să „miroasă” mai frumos. În timp, bineînțeles, avântul a scăzut, până într-o zi când mi-am dat seama că nu mai știu ce vreau, că de fapt nu am știut niciodată, fiindcă toate judecățile au fost mereu formulate prin negare – am știut mereu ce nu vreau, dar asta, zice lumea, nu înseamnă mare lucru. Degeaba critici, dacă nu pui ceva în loc, dacă nu oferi o alternativă. Cică…

Slavoj Žižek, critic cultural și probabil cel mai popular filosof contemporan, spunea, referindu-se la Occupy Wall Street și Primăvara Arabă, că a observat cu uimire lipsa unui scop, a unor cerințe bine definite ale protestatarilor, ceea ce (crede el) a dus la diluarea elanului și, în cele din urmă, la eșecul mișcării (dovedit, de exemplu, de venirea la putere a Frăției Musulmane în Egipt). Eu zic că asta e exact capcana care li se întinde „revoltaților” mai tot timpul: sunt somați să ofere o alternativă la sistemul pe care îl contestă. Nu-ți convine mizeria în care te-am obligat să trăiești? Foarte frumos, propune tu o soluție care să facă pe toată lumea fericită. S-auzim! A, nu ești expert în politică și economie? nu e datoria ta să vii cu soluții? tu știi doar că nu e bine și că nu mai vrei? Nicio problemă, avem noi soluția: întoarcem moneda pe partea cealaltă. Aceeași monedă, evident, că pe-asta o avem de mii de ani. Față/spate, stânga/dreapta, socialism/liberalism, ori, ori. (Noi, deștepții, oricum suntem mereu pe muchie). Totuși, Žižek mai observă ceva foarte interesant: recentele mișcări de protest, tocmai prin această aparentă abolire a teleologiei, mai au o particularitate – ele nu sunt un simptom al istoriei, nu sunt doar o reacție care, odată sfârșită, atrage după sine replicarea sub o formă vag diferită a acelorași mecanisme ce și-au dovedit în trecut defectuozitatea , ci sunt un semn al viitorului.

A nu ști ce vrei poate să însemne mai mult decât simplă debusolare sau lipsă de perspectivă. A nu ști ce vrei poate să însemne că nu vrei nimic din ceea ce există deja, că ceea ce vrei nu există încă, sau că nu există limbajul care să vorbească despre acel ceva pentru că ești atât de blocat (sau captiv?) în structurile existente, atât de obișnuit cu ele încât nu poți să imaginezi nimic în afara lor. Un fel de Truman Show: pare un pic artificial, pare că ceva scârțâie și nu prea se leagă, dar nu știi cum să descrii senzația.

Eu mă încăpățânez să cred că prin artă cineva, la un moment dat, o să ne scoată din vizuină. Din automatisme și din bucla (sau spirala?) istoriei…

Data publicării: 13 septembrie 2013