Eu vreau să vă întreb: ați avut vreodată de-a face cu genul acela de oameni care să considere că ajutorul pe care li-l dai e un fel de obligație și îți mulțumesc din vârful buzelor și îți zâmbesc cu o amabilitate falsă? Oameni care, în clipa în care te afli într-o dificultate și amâni acel ajutor, încep să arunce în tine cu vorbe grele? Desigur,  după ce îi întrebi nedumerit de ce tac și nu îți mai zic nici măcar bună ziua…

Sunt oameni ieșiți din ape încă tulburate de vise de care nu își mai aduc aminte, încețoșați puțin, ca urmare a serii precedente… Beți o cană cu apă, sau… dacă nimic nu vă grăbește, reînchideți ochii și mai ațipiți câteva minute, în căldura plină de moliciune a pernei.
Mintea voastră ticăie, bate ușor în codul morse, sau scoate doar un bâzâit de vechi stâlp de lemn de telegraf.

Și mai sunt dimineți de ametist… Dulcegării și urări pe buze senzuale și cuvinte fără urmări… Doar alintătoare…Sunt dimineți cu cremă, cu frișcă și portocale… Cu gorgonzola cu mucegai pe pâine prăjită…

Și mai e doamna în vârstă, cu  mâna ei ca o piele uscată, sub care vinețiile vene caută drum la suprafață. Ea ține evantaiul cu pene și-l clatină cam tremurat sub genele false și grele. E un gest elegant și neuitat, al degetelor ei, cu inele, un licărit subtil și ironic, care  clipește în ochii ei obosiți. În mișcarea lentă, evantaiul îi trezește ceva amintiri, iar doamna surâde cu buzele ei subțiri.