Legenda lui Odin

Odin era cel mai bătrân şi mai de seamă dintre toți zeii. El era numit tatăl tuturor şi era tatăl a tot ce fusese creat. Din el se trăgea un întreg neam de zei şi zeițe, iar aceştia îl ascultau şi îl  slujeau, aşa cum un copil  îşi ascultă  şi îşi slujeşte tatăl.

Zeii îşi spuneau asar ( ființe divine) şi erau în număr de doisprezece. In locul cel mai înalt de pe pământ ei îşi clădiseră  o cetate. Asgård, cea mai mare şi mai strălucitoare cetate de pe lume.

Dar In curând au înălțat-o în văzduh şi au zidit apoi, între cer şi pământ, un pod numit  Bäf-rast (drumul care tremura, curcubeul) pe care zeii umblau In sus şi în jos.

Sala în care stătea Odin se numea Valhalla. Acolo erau adunați după moarte toți războinicii viteji care au căzut în luptă cinstită. Aceştia se numeau eroi şi erau însoțiți în Valhalla de nişte fecioare frumoase numite Valkirii.

In  Valhalla eroii duceau o viață minunată. In fiecare zi se luptau unii cu alți în marele Idavalle, aşezat imediat în exteriorul Valhallei. Iar când venea seara mergeau să se ospăteze în sala lui Odin. Acolo li se închideau de la sine toate rănile pe care le primiseră în lupta de peste zi şi cu încântare şi bucurie mergeau să  ia parte la ospățul lui Odin. In timpul mesei eroii erau serviți de Valkirii cu mied din cornuri de băutură aurite şi cu carnea vierului fermecat Särimne, care în fiecare seară era gătit şi mâncat, iar în fiecare dimineață era iarăşi întreg.

Odin singur nu avea trebuință de  nicio mâncare. ,,deoarece fără  vin  trăia doar curajosul  Odin‘’. Dar cu felurile care ajungeau pe masa lui îşi hrănea cei doi câini Gere şi Freke, ce i se țineau totdeauna pe urme.

Odin era înțelept. Nu exista nimeni aşa înțelept ca el. Dar a trebuit să-şi plătească scump înțelepciunea.

In zilele sale de tinerețe a  mers la fântâna Mimes şi i-a cerut păzitorului acesteia, Mime, ca din izvorul limpede al înțelepciunii să-şi potolească setea de înțelepciune. Dar Mime răspunse că doar printr-o mare jertfă poate deveni Odin vrednic să primească băutura la care râvnea.

Odin era dispus să jertfească totul pentru înțelepciune. El a consimțit să nu guste nicio băutură vreme de nouă zile. A fost de acord să se rănească  singur cu sulița şi şi-a dat In cele din urmă zălog unul din ochi care a fost păstrat în fântâna lui Mime. Acum a primit în sfârşit băutura dorită şi, odată cu ea, cea mai mare înțelepciune care se află în cer şi pe pământ.

De atunci Odin s-a arătat mereu chior de un ochi atunci când li se dezvăluia oamenilor. Doar în reşedința lui,  Valhalla, îşi ascundea infirmitatea  şi îşi lăsa amândoi ochii să strălucească precum odinioară.

Odin avea doi corbi, Hugin şi Munin, care stăteau pe umărul lui. Aceste două păsări zburau în fiecare zi afară în lume  şi căpătau cunoştințe despre țări şi popoare Si apoi reveneau pentru a-i comunica stăpânului lor ceea ce aflaseră.

Avea Odin şi un cal, care se numea Sleipne, şi nicicând nu mai fusese văzut până atunci un cal atât de neobişnuit. El avea opt picioare şi putea să alerge la fel de bine pe pământ, prin aer şi prin apă

Prin întunericul nopților, Odin călărea adesea prin spațiu pe Sleipne al său pentru a împrospăta aerul. El avea în mână atunci sulița-i straşnică Gungne şi era însoțit în călătorie  de Gere şi Ferke.

Corabia lui Odin se numea Skidbladne. Această corabie avea mereu vânt prielnic şi era atât de mare încât putea să-i încapă pe toți zeii. Totuşi Odin putea s-o împăturească de parcă ar fi fost o față de masă şi s-o poarte în mână dacă dorea.

Multe alte lucruri minunate avea Odin în stăpânire, printre altele un inel, Dröpne, din care, în fiecare a noua noapte,se iveau opt inele la fel de mari.

Soția lui Odin şi stăpâna tuturor zeilor şi zeițelor se numea Frigg. Odin îi prețuia mult marea înțelepciune şi discreția. De multe ori i-a cruțat, datorită rugăminților ei, pe cei pe care intenționa să-i pedepsească.

(tradus de mine din suedeză)

Înainte ca pământul şi cerul să fi fost create, exista o prăpastie mare care se numea Ginungagap. Pe cele două părți ale acestei prăpăstii erau două lumi: Nifelhen, lumea Întunericului şi a frigului, precum şi  Muspelhem, lumea focului. Dintr-o fântână din Nifelhen se revărsau  la  vale în Ginugagan douăsprezece râuri.  Aceste râuri, care se numeau Elivägor,  înghețau de îndată ce ajungeau în prăpastie. Ginungagap s-a umplut în felul acesta cu un munte înalt de gheață.  Dar atunci scânteile din Muspelhen, căzute pe ghețar, au început  să topească  şi să facă să picure  gheața. Din aceste picături s-au format două  creaturi însuflețite: un uriaş pe nume Yme şi o vacă: Audumbla.

O dată, când Yme era culcat şi dormea, au ieşit un bărbat şi o femeie din brațul lui drept precum şi un țânăr dintr-unul din picioarele sale. Din aceşti urmaşi ai lui Yme s-a tras apoi o întreagă familie de uriaşi răi, care au fost numiți rimtursar. Dar o altă generație mai bună a apărut în curând. Vaca Audumbla se hrănea lingând bulgării de sare care se găseau în Ginungagap. De aici a rezultat mai întâi nişte păr de bărbat, apoi un cap de bărbat şi în cele din urmă un bărbat întreg, care a fost numit Bure.  Bure a făcut un fiu, numit Börr. Iar Börr a fost tatăl a trei fii Oden, Vile şi Ve, care au fost cei dintâi zei.

Aceşti trei zei au reuşit să-l omoare pe uriaşul Yme şi au înecat în sângele lui întreaga sa dinastie  în afară de uriaşul  Bergelme Si de nevasta lui, care au devenit strămoşii unui alt neam de uriaşi. Din trupul lui Yme au făcut apoi zeii cerul şi  pământul . Din sângele lui au făcut  marea, lacurile şi râurile, din picioare munții, din dinți pietrele, din păr pădurile, iar din barbă iarba. Din craniul său  au  făcut cerul şi l-au arcuit peste pământ. Iar la fiecare colț  a fost  aşezat un pitic ca să-l susțină. Aceşti pitici se numeau Miazănoapte, Miazăzi, Soare-Răsare şi Soare-Apune.

Din  scânteile care cădeau din Muspelhem au fost făcute soarele, luna şi stelele şi aşezate sus pe  cer. Iar norii cei groşi din văzduh au fost creați din creierii lui Yme, pe care zeii i-au împrăştiat în aer. După aceea  a fost rânduit timpul corpurilor  cereşti,  astfel încât într-o  vreme să  fie lumină  şi aceasta  să se numească zi, iar în cealaltă întuneric şi să se numească noapte.

,,De atunci a început soarele să strălucească

din Miazăzi peste munții cei golaşi,

iar din solul fertil al pământului

să crească ierburile verzi’’

Acum pământul era pregătit să primească oamenii. Atunci zeii au colindat într-o zi pe malul mării, unde au văzut nişte arbori, care li s-au părut atât de frumoşi încât i-au prefăcut în oameni. Au făcut din ei bărbat şi femeie, le-au dat viață, frumusețe şi înțelegere ş i i-au numit Ask şi Embla. Ask şi Embla au devenit strămoşii neamului omenesc, care a primit sălaş în Midgard, un oraş uriaş pe care zeii îl înălțaseră în mijlocul pământului.

Dar pe malul mării locuiau uriaşii cei răi, în propria  lor țară Jättehem sau Utgård. Cel mai mare arbore care se găsea în lume era un frasin numit Yggdrasel. Acest arbore era atât de mare încât ramurile sale ajungeau  până la cer şi se întindeau peste întregul pământ. Adânci şi rămuroase se întindeau rădăcinile sale  pe  sub pământ. Lângă una din aceste rădăcini era un izvor numit    Fântâna lui Mimes, în care era păstrată înțelepciunea desăvârşită. Iar lângă o altă rădăcină era Urdarbrunnen, unde zeii se adunau zilnic pentru sfat. Lângă Undarbrunnen stăteau trei fecioare frumoase, Urd, Verdande şi Skuld – trecutul, prezentul şi viitorul – şi vărsau apă  peste rădăcinile lui Yggdrasel, pentru ca frunzişul arborelui să nu se ofilească niciodată.

Cele trei fecioare se numeau Norne, adică Zeițele Destinului. Nornele hotărau soarta tuturor oamenilor. Hotărârile şi sentințele lor  erau de neschimbat. Nici măcar zeii nu puteau să le modifice.

                                                                                                          ( Traducere din suedeză…)