1.Gustave Le Bon, „Psihologia mulțimilor”, București, Editura Antet, s.a, traducere de Mariana Tabacu, 112 pagini

Publicată în 1895, lucrarea este una dintre cele mai influente scrise vreodată de Gustave Le Bon. Textul abundă de idei formulate atât de captivant, încât e imposibil să te lase indiferent. Amendabil accentul pe care Le Bon îl pune pe rasă și capacitatea acesteia de a determina fundamental mentalul colectiv. Unele dintre ideile exprimate se apropie destul de periculos de ideile extremei drepte. De altfel, convingerea lui Le Bon (exprimată în altă lucrare) că femeile ar avea capacități intelectuale mai reduse decât bărbații și credința că școlile trebuie să fie diferențiate pe sexe vorbește de la sine despre exagerările sociologului francez (în spiritul secolului din care face parte). Cu toate acestea, există și remarcabile intuiții și observații. De pildă, ideea că o masă, indiferent de inteligența sau lipsa de inteligență a celor care o compun, va fi animată mai mereu de aceleași resorturi; masele resping rațiunea și se lasă ghidate de sentiment. Ele nu sunt capabile să producă opinii și idei, ci se lasă excitate de idei și opinii exterioare pe care le preiau. Pentru a manipula o masă, un lider trebuie să recurgă la trei mijloace: afirmația, repetiția, contagiunea. Demnă de remarcat și aserțiunea conform căreia, contrar opiniei generale, evenimentele cu un mare număr de martori oculari sunt și cele mai susceptibile a fi denaturate și insuficient înțelese. Pentru Le Bon, istoria e o ficțiune. Pe alocuri, textul mi-a adus aminte de Machiavelli. Prea puține exemple, totuși, mult prea puțin în comparație cu gravitatea enunțurilor. Când acestea vin, totuși, sunt aproape exclusiv aduse din zona spațiului cultural francez, ceea ce surprinde la un antropolog precum Le Bon, cunoscător direct al civilizației europene și asiatice.

 Nota mea: 7

2.Vladimir Nabokov, „Glorie”, Iaşi, Editura Polirom, 258 de pagini

Un roman rusesc de la prima şi până la ultima lui pagină. Nu în ceea ce priveşte povestea, care e, de fapt, o non-poveste, ci din perspectiva construcţiei magistrale a personajului central, Martin Edelweiss, un tânăr care emigrează din Rusia, alături de părinţii săi, din cauza revoluţiei ruseşti, cutreierând Europa, negăsindu-şi, parcă, locul nicăieri. În cele din urmă, el forţează intrarea în Rusia acum bolşevică, cu riscul de a-şi pierde viaţa. Aşa se încheie textul. Romanul e unul despre… sens. Personajul caută sensuri peste tot, în dragoste, în cărţi, în peisaje, în viaţa boemă. În cele din urmă, sensul se refuză, trebuind a fi căutat la origini: în ţara natală. E o carte despre dezrădăcinare, dar nu are nimic patetic sau ideologic în ea. Uşor deranjantă postfaţa lui Emil Iordache, care, în loc să se concentreze asupra contextului în care cartea trebuie receptată, face analize inutile pe text, în maniera unui comentariu mediocru pentru clasa a XII-a de liceu.

Nota mea: 9

3.Rina Frank, „Toate casele au nevoie de un balcon”, Bucureşti, Editura Rao, 2009, 260 de pagini

Povestea în sine are un enorm potenţial. Acţiunea se desfăşoară, în bună parte, în Israel, în primii ani de după independenţă. Pe fundalul dificultăţilor inerente vremurilor, asistăm la fragmente din copilăria unei tinere fete de condiţie modestă, evreică româncă. Al doilea plan ne vorbeşte deja despre acelaşi personaj care, ajuns la maturitate, trăieşte o povestea de dragoste eşuată cu un evreu spaniol. Interesant este de observat cum evrei veniţi din toate colţurile lumii îşi trăiesc dramele identitare, în încercarea de a-şi construi o altă identitate ca cetăţeni ai aceluiaşi stat (Israel). Din păcate, nu se pune un accent deosebit pe această problematică. Subiectul, în integralitatea lui, e ratat cu graţie prin totala lipsă de farmec cu care e spusă povestea. Fie din vina traducătorului, Cerasela Barbone, fie din cea a autoarei,scriitura e aridă, bolovănoasă, imaginile sunt şterse, personajele sunt biete păpuşi mecanice iar frazarea e naiv-infantilă.

Nota mea: 5 

4.Herta Müller, „Regele se-nclină şi ucide”, Iaşi, Editura Polirom, 2005, 233 de pagini

O scriitură grea, producătoare de angoase, încrâncenată. Eseurile sunt mărturii şi confesiuni, scrise ca atare. Fără să fie lipsite de o anume capacitate de a seduce, textele sunt, totusi, o mărturie că Herta Müller, ca scriitoare, este prizoniera propriei biografii. Mult prea multe speculaţii… lingvistice, interpretări speculative de etimologii, metafore greoaie… Nu e o lectură uşoară, în primul rând pentru că imaginile şi ideile nu se aşază coerent, într-o anume ordine, ci par a fi rodul unei gândiri spontane, fracturate, cu treceri bruşte de la un moment la altul, cu repetări ale aceleiaşi idei, prezentată în aceeaşi formulă, de la un eseu la altul. Valoarea cărţii provine din calitatea şi densitatea mărturiilor, nicidecum din capacitatea autoarei de a lucra cu instrumente literare.

Nota mea: 6

 

5.Henry Miller, „Opus Pistorum”, Bucureşti, Editura Trei, 2012, 304 pagini

Biografia cărţii e destul de spectaculoasă, un soi de cancan literar care banuiesc că e singurul care poate justifica atât publicarea, cât şi lectura ei. Terminat în 1942, textul e o comandă pe care Miller a executat-o pentru bani. Pornografie în stare pură, fără nici cel mai mic interes pentru dezvoltarea unei poveşti sau a unor personaje, „Opus Pistorum” e un roman lipsit de imaginaţie, repetitiv… După ce se epuizează relativ repede toată gama semnificativă de experienţe sexuale, totul se repetă la nesfârşit, agasant. Interesant e cum Dan Silviu Boerescu, scriind prefaţa, încearcă, cu disperare, să îi găsească valenţe literare, relativizând la maximum ideea de literatură însăşi. Traducătoarea, Roxana Boboc, scrie şi ea un text despre experienţa traducerii lui „Opus Pisotrum”. Savuros prin superficialitate. Doar un citat: „La finalul traducerii ei, am trăit senzaţia că mă aflu la capătul unei nesfârşite noţi de desfrâu. Epuizată, dar în ultimă instanţă, satisfăcută”… Parol! Lectura e o pierdere de vreme.

Nota mea: 2

 

6.Pauline Reage, „Povestea lui O”, Bucureşti, Editura Trei, 2012, 186 de pagini

Titlu de referinţă pentru literatura erotică, cartea are o poveste ce rivalizează cu cea a lui O. Autoarea şi-a dezvăluit identitatea abia la vârsta de 87 de ani, in 1995. Publicat în a doua parte a secolului XX, romanul are în centrul său o eroină care se lasă supusă celor mai fanteziste torturi şi umilinţe doar pentru că acestea îi sunt cerute de iubitul ei. Interesantă este nu povestea în sine, ci foarte subtilele paralele pe care O. le face între religie şi erotism sau, mai degrabă, între două tipuri de subordonare extremă care, aparent, nu pot fi aşezate în aceeaşi ecuaţie: cea faţă de Dumnezeu şi cea faţă de persoana iubită. Fără să fie o capodoperă, textul are calităţi literare certe.

Nota mea: 7

7.Philip K. Dick, „Do Androids Dream of Electric Sheep?”, London, Orion Publishing Group, 2007, 218 pagini

Cartea este un text de referinţă în istoria literaturii SF, pe textul ei bazându-se pelicula „Blade Runner”. Într-un viitor nu foarte îndepărtat de zilele noastre, din cauza unui război devastator, de pe Pământ dispar animalele şi insectele. Puţinii locuitori care nu au emigrat pe alte planete, îşi trăiesc existenţa acoperiţi de praf şi plătind preţuri exorbitante pe animale de companie, vii sau artificiale. Personajul principal e un vânător de recompense a cărui slujbă este anihilarea roboţilor umanoizi. Intriga, spre deosebire de cea a filmului, e cu mult mai complexă. A se citi numai de pasionaţii de SF, pentru că textul e realmente SF în stare pură.

Nota mea: 8

8.Tarun J. Tejpal, „The Valley of Masks”, New Delhi, HarperCollins Publishers/ The India Today Group, 334 de pagini

O excelentă distopie. Povestea, scrisă la persoana I, vorbeşte despre o societate în multe aspecte spartană, în care oamenii îşi ascund feţele în spatele unor măşti având acelaşi design, sentimentele în general, cele paterne şi materne în special, sunt brutal suprimate, indivizii inutili comunităţii sunt izolaţi şi finalmente lichidaţi. Educaţia tinerilor este o sumă de ritualuri barbare, unele foarte bine descrise în roman. Evident, totul se sprijină, ideologic, pe o religie în care personajul central este Aum, zeitatea supremă. Pe scurt, genul de societate auto-suficientă, din care nu se poate evada. Sau se poate, dar plătind preţul ultim. Povestea în sine e remarcabilă, doar că pe alocuri Tarun Tejpal o diluează, insistând prea mult asupra unor evidenţe şi ignorând alte aspecte ale acestei societăţi distopice, rămase aproape neexplorate.

Nota mea: 9

OVIDIU  IVANCU  este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…