J.M Coetzee, „Waiting for the Barbarians”, Vintage Book, London, 2004, 172 de pagini

O parabolă magistral pusă în scenă. Într-un sat de la marginea Imperiului, un bătrân magistrat iese din rutina lui zilnică odată ce satul se pregăteşte să îi înfrunte pe barbari. Vin soldaţi de la centru şi lumea idilică de dinainte se destramă. Nimeni nu i-a văzut pe barbari şi nu ştie de ce sunt ei în stare, cu toate astea toată lumea e sigură că Imperiul va fi atacat. Magistratul ajunge în cele din urmă duşman al Imperiului iar satul va fi devastat nu de barbari, ci de soldaţii imperiali. Barbarii întârzie să apară, deşi ei sunt în continuare aşteptaţi. Dincolo de poveste, nu am întâlnit până acum un scriitor care să descrie cu mai mare luciditate scenele erotice sau trăirile personajelor. Coetzee devine în astfel de momente un medic cu bisturiu sigur, necruţător.

Nota mea:10

Radu Tudoran, „Fiul risipitor”, Bucureşti, Grupul Editorial Art, 2010, 386 de pagini

Prea multă poezie în acest roman al lui Radu Tudoran. Câteodată poezie de proastă factură, sentimenalisme ieftine. Marele merit al romanului e că radiografiază foarte bine obsesia unei tinere faţă de un bărbat care continuă să o părăsească periodic. Eva e bine surprinsă, cu tot absurdul şi contradicţia care o definesc. Sunt doua planuri distincte. Familia Evei (doamna Alion şi Getta), o familie prozaică, obtuză, banală şi planul poveştii de iubire dintre Eva şi bărbatul care nu are nume. Abilitatea scriitorului de a jongla între aceste planuri atât de diferite e de remarcat. Dacă n-ar fi fost tuşele patetice mult prea accentuate câteodată (Eva, de exemplu, nu poate vorbi normal. La ea totul e parabolă), romanul ar fi unul foarte bun.

Nota mea: 8

Thomas More, „Utopia”, Penguin Books, India, 2009, 146 de pagini

Celebra utopie a lui Thomas Morus, cel care a inventat de altfel şi termenul, seamănă pe alocuri cu societatea la care visau comuniştii. Administrarea colectivă a bunurilor, renunţarea la libertăţi individuale în favoarea statului şi alte asemenea bizarerii. Unele sofisme sunt fascinante, altele lipsite de orice noimă. Pentru un text scris în secolul XVI, însă, „Utopia” are şi câteva intuiţii care îl plasează pe Thomas Morus în rândul scriitorilor care nu pot fi ignoraţi. Dacă mai adăugam la asta şi faptul că autorul a fost canonizat de către Papa Pius XI, fiind declarat mai apoi protector al politicienilor, nu avem de ce să regretăm lectura unui asemenea text. Cum, însă, în secolul XXI, cititorul deja familiarizat cu falimentul comunismului nu poate citi acest roman renascentist pe deplin detaşat, aş spune că „Utopia” lui Morus e pe alocuri, discursul unui om mai degrabă fascinat de retorică decât de justeţea şi validitatea faptelor şi argumentelor expuse. Apoi, cu un asemenea protector, sunt de înţeles prestaţiile câteodată jenante ale oamenilor politici. Poate ar fi timpul să-şi schimbe protectorul.

Nota mea:7

Gib I. Mihăescu, „Zilele şi nopţile unui student întârziat”, Bucureşti, Litera Internaţional, 2010, 388 de pagini

Un roman bine construit. Personajul principal, Mihnea Băiatu, e un student întârziat care profită de tot şi de toate, profilul lichelei de Bucureşti, aşa cum apare el la Caragiale. Asta până când licheaua se îndrăgosteşte iar subiectul pasiunii sale moare în urma unui avort nereuşit. În afara personajului principal, foarte bine descris, personajul Nisipoiu reţine atenţia. Romanul nu e umbrit decât de fraza câteodată greoaie a autorului, bolovănoasă. Per ansamblu, însă, textul e clar că aparţine unui scriitor matur, cu experienţă scriitoricească.

Nota mea: 8

R.K Narayan, „Malgudi – Stories”, Peunguin Books India, 2011, 164 de pagini

O extrem de interesantă culegere de povestiri. Malgudi este un ţinut în integralitate inventat de Narayan, însă personajele şi modul lor de a se mişca pe scenă, precum şi subiectul textelor ating uneori dureros India reală. Se distinge  textul „A Horse and Two Goats”, o povestire în care întâmplător se întâlnesc un american care nu ştie hindi şi un indian care nu ştie engleză. Cu toate astea, cei doi se află într-un soi de dialog bizar pe tot parcursul textului. Ceea ce apreciez la R.K Narayan, sau cel puţin la această selecţie de texte, e că scriitorul nu se lasă în voia sentinţelor morale şi nici nu patetizează inutil, aşa cum se întâmplă cu destui scriitori indieni blocaţi în zona romantismului lui Tagore.

Nota mea: 8

Elfriede Jelinek, „Lăcomie”, Iaşi, Editura Polirom, 2008, 386 de pagini

Exasperant roman. Autoarea mixează poveşti personale fără legătură cu firul narativ principal, recurge la observaţii puerile şi de multe ori cu un vădit şi enervant caracter local (locuri, partide politice şi situaţii specifice Austriei). E un soi de roman-experiment (sper, cel puţin, că nu şi-a redactat toate textele în acest stil, pentru că altfel nu înţeleg cum a putut primi Nobelul) în care Jelinek pare că nu cizelează nimic. Povestea e despre un jandarm care recurge la seducţie pentru a-şi face rost de cât mai multe proprietăţi. Un plot bun, obsesia personajului e bine punctată pe alocuri. Din păcate Elfriede Jelinek nu ştie când să tacă. Sporovăieşte aiurea, iniţial cu farmec, apoi complet inutil.

Nota mea: 7

Bram Stoker, „Dracula”, Bucureşti, Editura Adevărul Holding, 2008, 420 de pagini.

Jurnalul lui Jonathan Harker, cel cu care debutează cartea, e unul bine scris. E, paradoxal, tocmai partea care nu apare în ediţia originală a cărţii. Uşor-uşor, romanul se diluează ajungând în final de un banal îngrozitor. Personajele câştigă în superficialitate, devenind din ce în ce mai patetice. Chiar si pentru sfârşit de secol XIX, stilul acesta exagerat – siropos e dovadă a unei inabilităţi scriitoriceşti. În final, un singur lucru mai rămâne de admirat la Bram Stocker: modul în care manipulează informaţia intercalând după o strategie bine gândită pagini de jurnal, cu alte cuvinte romanul se alcătuieşte din bucăţi de puzzle literar redactate la persoana I. E, însă, puţin pentru a susţine acest text mediocru.

Nota mea:7

Andreï Makine, „Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, 198 de pagini

Un roman tulburător despre destinul unui rus care luptă în al Doilea Război Mondial şi are neşansa de a supravieţui tuturor regimurilor ruseşti până la Gorbaciov. În paralel, e prezentat destinul fiicei sale, ajunsă prostituată de lux în slujba KGB-ului. Marele merit al cărţii este atmosfera aceasta extrem de densă, apăsătoare, depresivă pe care reuşeşte să o instaureze. Romanul e veridic şi tocmai de aceea tragicul atât de firesc al poveştii şi senzaţia de prizonierat continuu sunt sentimente care, cel puţin pentru un trăitor în lagărul comunist (rusesc sau de aiurea), se reactivează la citirea cărţii lui Makine. Simplu, profund şi dezarmant de veridic…

Nota mea: 9

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…