1. Prem Chand, “Famous short stories”, Delhi, Sahni Publications, Sinne Anno, 246 de pagini

Cum Prem Chand a scris în urdu şi hindi, e greu de spus câte ceva despre stilul lui. Considerat un clasic al literaturii indiene, Chand surprinde prin amatorismul cu care îşi construieşte personajele. Poveştile sale, de un eticism greţos de-a dreptul, sunt populate de indieni simpli care îşi schimba brusc atitudinile, care patetizează molatic şi inconsistent. Scriitorul nu poate gestiona tensiunea narativă iar finalurile sunt în cele mai multe cazuri ratate complet. O carte care cu greu poate fi lecturată integral.

Nota mea: 4

2. Ion Agârbiceanu, „Strigoiul”, Bucureşti, Editura Allfa, 1997, 598 pagini.

Un roman mult prea etnicist, cu prea multă atenţie acordată detaliilor care ţin de tradiţiile rurale în dauna unor amănunte care l-ar fi ajutat pe autor să construiască mai bine personajele. De fiecare dată când se descriu obiceiuri de Crăciun sau Anul Nou rpmanul iese din învelişul lui de roman şi se transformă în monografie. Acest procedeu confuz lasă mai mereu în planul doi intriga şi protagoniştii. Ceea ce însă nu poate fi iertat acestui text este similitudinea lui cu „Ion” al lui Rebreanu. Avem, aşadar de a face cu o stranie coincidenţă (cel mai puţin probabil), cu o lipsă de imaginaţie (cel mai probabil) sau cu un semi-plagiat voluntar sau nu (nu foarte plauzibil).

Nota mea: 3

3. David Lodge, “Autorul, la rampă”, Iași, Editura Polirom, 2006, 438 pagini.

Un roman care aduce în prim-plan elemente semnificative din biografia unui scriitor de vocație: Henry James. Un roman ușor atipic pentru Lodge, rezultat al unei îndelungi cercetări. Ceea ce supără câteodată sunt accentele pe care le pune romanul. Se exploatează de multe ori detalii care acaparează cititorul și îl conduc spre zone care trenează la nesfârșit. Senzația generală e că Lodge creează un roman prin contaminare: este atât de fascinat de stilul lui Henry James încât îl adoptă nu întotdeauna cu rezultate satisfăcătoare. Nucleul epic al textului e subțire, așa că autorul încearcă tot felul de trucuri scriitoricești pentru a scoate maximum din fiecare scenă.

Nota mea: 6

4. Anne Frank, „The Diary of a Young Girl”, New Delhi, Marple Press, 2009, 268 pagini.

O carte care cu greu poate fi judecată exclusiv după meritele ei literare. Jurnalul unei fete de nici 15 ani obligată sa se ascundă de naziști într-o clădire din Amsterdam este tulburător prin naivitatea descrierilor, dar și prin limpezimea unor sentințe politice. Anne Frank avea sa moară la nici un an de la ultima însemnare în jurnal într-un lagăr de concentrare. Marele defect al ediției indiene a cărții este că nu completează povestea familiei Frank. Avem doar jurnalul si atât. Cât despre text în sine, el este un simbol, un document și mai puțin o alcătuire literară coerentă. Tocmai de aceea, e greu de precizat de ce tatăl lui Anne Frank a ales să cosmetizeze textul, adaptându-l. Cititorul nu se poate împiedica să se întrebe permanent cum arăta textul original?

Nota mea: 8

5. Jerome K. Jerome, “Trei într-o barcă”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 205 pagini

O carte plictisitoare, salvată din când în când de gagurile (unele reuşite) autorului. Cel mai supărător e că pentru cititorul nefamiliarizat cu Tamisa şi Londra, descrierile aşa-zis poetice ale lui Jerome K. Jerome, transformat aici în personaj, sunt atât de inutile încât cu greu pot fi parcurse integral. Conflictul e unul pueril, personajele neverosimile la modul deranjant iar evadările permanente dinspre prezent către trecut parazitează în mod grav romanul. Micile puseuri ironice ale textului mai salvează câte ceva, dar nu suficient. În opinia mea, ne aflăm în faţa unuia dintre multele texte care au devenit în mod nemeritat celebre. Răbdare, nervi şi tutun… ai nevoie de toate acestea pentru parcurge textul. Noroc că nu e unul consistent.

Nota mea: 4

6. Sebastian Faulks, “Engleby”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 349 de pagini.

Un roman fără prea multe pretenţii stilistice, însă cu un personaj sofisticat care defineşte într-un fel o întreagă generaţie. Engleby este victimă şi agresor, ziarist de succes şi dependent de droguri, un individ pentru care conştiinţa şi remuşcarea sunt noţiuni abstracte. Sebastian Faulks zugrăveşte cu destulă precizie peisajul unui secol XX în care multe dintre valori se inversează. Cu toate acestea, cu excepţia personajului principal, toate celelalte sunt superficial creionate. O lectură plăcută şi un final uşor derutant care este în acelaşi timp şi o ruptură de ritm interior. Cartea curge calm, sec, chirurgical, deşi este o relatare la persoana I. Asta până la final…

Nota mea: 7

7. Salman Rushdie, “Versetele satanice”, Iaşi, Editura Polirom, 2007, 649 pagini

Un roman controversat care are de toate: realism magic, umor, intertextualitate. De fapt, dacă ar trebui să găsim punctul slab al acestui text, acela ar fi tocmai elitismul lui. E destul de greu de lecturat la modul naiv. Mai mereu ai nevoie de conectare permanentă cu Orientul, Coranul şi nu în ultimul rând, cu literatura anglo-saxonă. Rushdie ştie să construiască poveşti care în cele din urmă converg cu o naturaleţe impecabilă. Nicio forţare a limitelor, tocmai pentru că totul e atât de distorsionat încât nu mai poate părea ciudat. Întâlniţi aici un autor dezinhibat care intră în poveste brusc, atunci când simte nevoia de a o face, fără a se sinchisi de sofisticate tehnici narative. Desigur, în spatele acestui ton natural, dezinhibat, se ascunde o solidă ştiinţa de carte şi un acut simţ al textului.

Nota mea: 9

OVIDIU  IVANCU  este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…