Prima lecție pe care trebuie să ți-o însușești când dorești să faci analize sociale sau politice este aceea de a gândi într-o dublă argumentație. Adică pornești de la un principiu, anume acela al neîncrâncenării, al neluării unei idei într-un mod personal. Dubla argumentație presupune că există cel puțin două forme de raportare la o idee – cel care susține ideea X și cel care o combate. Analistul trebuie în mod sistematic să facă acest dublu joc pentru a înțelege ambele argumentări. Se pune în cele două poziții cu aceeași forță. Da, veți spune că este un exercițiu care antrenează schizoidia. Așa și este. Dar se și câștigă ceva. Obiectivitatea.

Acest exercițiu nu este de dată recentă în știința politică. Originea este în filosofie. A existat o perioadă în istoria filosofiei în care gânditorii erau fascinați de gândul frumos, care se exprima într-un limbaj la fel de frumos. Retorica este arta de a echilibra gândirea cu limbajul. O gândire clară și frumoasă trebuie să fie capabilă să se pună și într-un limbaj la fel de clar și de frumos. După perioada aceasta (Antichitatea greacă și latină), a urmat o perioadă preocupată de subtilul cuvintelor, de rafinare a semanticii și forțare a limitelor gândirii logice. Este perioada teologică. Gândul pleacă la o bătălie grea, aceea de a reuși să pună în formele limbajului ceva care nu prea pare să fie adecvat unei astfel de încadrări, anume Dumnezeu. Apoi vine perioada Renașterii, când accentul se pune pe Ideea nouă, pe capacitatea de a crea. Gândul este frumos așezat atât în limbaj cât și în obiecte. Expresia gândirii nu este limitată doar la limbaj sau limbajul nu înseamnă numai cuvinte. Gândul se îmbracă și în culoare, și în formă, și în obiect tehnic. Imaginația multiplică formele, structurile gândirii. Se încearcă parcă să se creeze organe noi și funcții noi ale limbajului. Apoi apar două noi perioade foarte interesante pentru teza noastră. Apare clasicismul preocupat de anchetă. Gânditorii sunt un fel de detectivi. Multe titluri poartă termenul de „anchetă” – Anchetă asupra intelectului omenesc, de exemplu, a lui D. Hume (An Enquiry Concerning Human Understanding). Gândirea nu se mai acordează la ea însăși, nu mai este nevoie să se echilibreze în formele sale, în limbaj, în creativitatea sa, în căutarea și exploatarea limitelor sale. Ea își mută atenția asupra exteriorului său, căutându-i obiectivitatea, căutându-i coerența și mecanismul de funcționare. Se fac așadar anchete, investigații, cercetări în care se caută retrospectiv făptașul. Acum se caută faptele. Faptele care au creat o anumită situație care dă material de măcinat gândirii. În fine, ultima perioadă înainte de cea a noastră este cea în care se trece la a judeca faptele și construcțiile gândirii. Gânditorii se transformă în judecători ai naturii. Multe tratate sunt de fapt procese în care subiectele sunt judecate. Gânditorul este judecător al tuturor lucrurilor, celor văzute și celor nevăzute. Omenirea a construit în milenii un sistem de proceduri, de legi, de cadre ale gândirii care servesc acum drept etalon în care să fie introduse diferitele elemente pe care mintea umană le raportează la acest sistem de referință. Suntem judecători. Facultatea judecății este cea care iese în prim plan. Aici s-a oprit modernitatea.

Dar ce se întâmplă în contemporaneitate? Ce urmează după omul-judecător? Este vremea omului-calculator. Judecata încă te poartă în spațiile eticii. Acum etica și valorile sale se relativizează până la extrem. Ceea ce se schimbă este puterea minții. Acum calculăm. Rece, tehnic, independent de orice context sau doar în contexte date; adiabatice uneori, rupte de orice realitate. Iar calculele acestea trebuie să aibă un corespondent în ceea ce unii ar numi realitate (care devine, de fapt, realități multiple care se intersectează și se suprapun), iar dacă nu există acea realitate care să corespundă calcului respectiv, nu-i nimic, o creăm noi în laborator. Totul trebuie controlat și trebuie pus sub un număr. Doar a spus-o cândva chiar marele Pitagora, nu?! Asta chiar dacă se uită enorm de multe din spusele anticului Pitagora și sensul spuselor sale nu are nimic de-a face cu interpretările de astăzi. Nu-i nimic, așa îl înțelegem noi pe el astăzi și îl facem să fie proaspăt, contemporan! Societatea poate fi construită după planuri și experimente politice.

Am râs și râdem mult când vorbim despre guverne tehnocrate. Râdem noi, românii, pentru că „nu există așa ceva!” – adică dintr-un spirit de batjocură, în sensul că „nu avem noi așa tehnicieni!”, asta pe de o parte, iar pe de altă parte, „nici nu există în general asemenea tehnicieni politici.” Toți ar fi, de fapt, politicieni într-o oarecare măsură. Nu pot fi obiectivi, nu pot să pună în practică un plan exact, rece, neutru, precum un inginer al politicii, deoarece oricine intră în politică devine aservit unor interese care scapă tehnicii propriu-zise. Or, acest lucru este de gândit în dublu sens, așa cum am spus mai sus. Adică trebuie să ne gândim că și inversul este posibil. Adică să nu mai existe politician pur, ghidat de sentimente și judecăți de tip etic. Toți sunt tehnicieni într-o mai mică sau mai mare măsură. Toți sunt piese ale unei imense mașinării de calcul. Orice guvern am alege – chiar fiind doldora de proști (scuzați-mi termenul „doldora”) – tot guvern tehnocrat este. Alegem aceleași personaje, dar venind de fiecare dată cu etichete noi. Știți cum exista într-un timp știrea că produselor din magazine, când se apropie de termenul de expirare, venea cineva și le schimba ambalajul, punând-le în hârtii noi, mai colorate și cu un nou termen de garanție împins ceva mai înainte? Exact așa și aici. Cum se apropie de termenul de garanție, un politician e trecut înapoi în fabrică, i se schimbă ambalajul și eticheta, apoi este retrimis pe piață să facă același lucru… să stea și să aștepte vreun consumator care să îl ridice. După un guvern tehnocrat vine unul „politic”, apoi îl regretăm pe ăla tehnocrat, după care plângem după foștii politicieni și tot așa. Facem calcule peste calcule. Binele nu mai este apreciat, judecat, trăit, făcut. El este doar calculat. Iar calculele sunt precum un studiu de fezabilitate pentru o autostradă pe hârtie. Adică scump, extrem de scump și de cele mai multe ori inutil, căci în realitate autostrada, dacă se încumetă cineva să o și facă, oricum se surpă că trece apa pe sub ea. Dar calculele analiștilor politici, așa simpatice cum sunt, au totuși și efecte benefice. Stabilesc anumite condiții și întăresc baza politicii în general, care este una esențial bună. Calculul este cel care te poate așeza în strategia dublă – a tezei și a antitezei – apoi făcând un bilanț care să te conducă spre o luare de decizie. Numărul/sau ceva de genul acestuia este cel care te conduce la decizie. Și totul vine pe linie pur logică.

De exemplu, pentru a trece în calculul unei gândiri care a fost condamnată până foarte de curând, am obține următoarele lucruri. Se știe că tezele adversarilor PSD, cei care au ieșit în stradă atât timp pentru a condamna ordonanța vestită, se bazau pe:

• Protejarea unei idei abstracte, anume dreptatea;
• Respingerea oricărui lucru – oricât de bine argumentat ar fi fost și oricâte efecte benefice ar fi avut – dacă acest lucru/decizie politică ar aduce salvarea unui singur politician, deoarece există o neîncredere care merge până la ură față de tot ceea ce poartă numele de politician; politicianul este văzut a fi un fel de inamic al națiunii, care face mai mult rău decât bine. Logica era… decât să iasă un singur politician în avantaj, mai bine să fie dezavantajați cât mai mulți (inculpați în general);
• Sancționarea oricăror derapaje de natură formală-etică. Sensibilitatea populației a fost extrem de ascuțită și atentă la nuanțe – votul noaptea, bănuiala de înșelăciune ascunsă în spatele unor declarații considerate din start mincinoase etc.
• Acuzația că puterea câștigată încearcă în mod natural să devină tiranică sau să acapareze cât mai multă putere.

Pe de altă parte, încercând calculul din perspectiva celor criticați, aceștia se bazează, dincolo de interesele ascunse sau acuzațiile de mai sus, întemeiate în mare parte, pe următorul calcul:

• Dincolo de cazurile incontestabile de corupție în rândul politicienilor, există un blocaj birocratic care împiedică exercitarea oricărei acțiuni politice – „frica de a mai semna ceva” – deoarece, chiar în cazurile bine intenționate, există pericolul ca faptele bune să ajungă a fi pedepsite chiar din lipsă de probe;
• Există o realitate de netăgăduit, anume că țara se zbate într-o sărăcie indusă de ani de zile, deci este obligatoriu ca veniturile să fie crescute – chiar și artificial, chiar cu riscul (cam mare, ce este drept) de a determina o scăpare de sub control a inflației;
• Constrângerea celor care controlează economia țării să respecte niște norme care să aducă avantaje certe Statului Român, și nu o faultare a acestuia continuă.
• Corectarea unui pericol cu adevărat existent cu privire la Justiție. Aceasta poate să devină și a devenit abuzivă – există condamnări care nu se bazează pe fapte, pe dovezi, ci doar pe presupuneri și declarații neverificabile (este adevărat că această corectare poate fi interpretată în calculul adversarilor a fi, de fapt, tot o încercare de a controla justiția și a o aservi unor interese comune). Dar această tragere din două părți opuse asupra justiției deschide și lasă mână liberă de fapt unei expansiuni neadecvate chiar a puterii acesteia, care scapă astfel de sub controlul ambelor părți.

Cam acestea ar fi direcțiile generale de calcul în spațiul social și politic. De fapt, este vorba despre un fel de dialog al „surzilor”, în măsura în care se folosesc etaloane diferite și se pun în discuție principii și metode diferite. De exemplu, spațiul politic vine cu un argument de tip tehnic, birocratic, impecabil pe hârtie, vorbind despre ceea ce este just, în timp ce societatea civilă vine cu un argument „sensibil”, bazat pe ideea de dreptate socială, subiectiv-afectivă. Care calcul este mai bun? Ambele, în opinia mea. Problema nu este în legătură cu fiecare în parte. Problema apare în momentul în care nu se ivește un calcul intermediar, cel care să le acordeze pe cele două și să le facă funcționale în același timp.

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, la Sorbona și profesor la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…