Școala Spital

 

Noi nu avem școli. Nici universități. Acele foste școli și foste universități sunt astăzi transformate în spitale. Cum adică? Auzim, în primul rând, că „sistemul este bolnav.” Dar unde duci „sistemul” când se îmbolnăvește? La spitalul de sisteme. Dar cum vremurile sunt de război și niciodată în istoria omenirii nu s-a gândit nimeni să facă așa o instituție – spitalul de sisteme bolnave – atunci procedăm ca în război. Transformăm, de ocazie, orice loc într-un spital de campanie. Iar școlile servesc la așa ceva în vreme de război. Apoi, ca în cazul nostru, pot servi, de la o vreme, la a fi spitale chiar pentru… sistemul educativ. Cum, mai exact? Elevii/studenții, în cea mai mare parte, nu sunt nici elevi, nici studenți. Apoi, profesorii, într-o mare parte, la fel, nu sunt profesori. Părinți, puneți niște camere în fiecare clasă și înregistrați câte se petrec acolo în decurs de o săptămână. Cu pauzele dintre ore, bineînțeles! Am văzut profesori filmați de către elevi – profesori care aveau un limbaj neadecvat cu elevii, sau îi băteau etc. V-ați gândit vreodată să filmați și elevii? Am citit deunăzi că un profesor – sănătos, de astă dată – spune unui coleg că sistemul nu se va schimba decât în momentul în care vom avea prima crimă în educație; primul elev care va ucide pe primul profesor. Iar acest lucru, spune omul nostru, este iminent. Adaug eu: nici atunci nu se schimbă nimic. Cu o crimă nu se face primăvară! Ca la vestitul Ionuț mâncat de câini. Așadar, filmați elevii! Veți spune că este vorba despre boală acolo. Boală socială, psihologică, psihiatrică, pedagogică, culturală… Oricum ar fi, este un caz de boală. Agresivitatea din toate punctele de vedere este la ea acasă. Absurdul, la fel. Dă-i omului un ciocan și nu îi da cuie, nu îi da de muncă! Care e rezultatul? Toate obiectele din jur or să i se pară cuie. Ca atare, începe să toace tot din jur. Care este „ciocanul” acesta în cazul școlii? Lâncezeala. Lenea. Non-activitatea. Nemotivarea absolută. Deranjezi elevul când profesorul intră la oră. Îl iei de la telefon, de la discuția absolut neinteresantă cu colegul, îi întrerupi jocul maladiv în care își chinuia un coleg. Îl întrerupi din exercitarea abilităților umoristice, prin care oricine și orice este luat în derâdere, în batjocură. Mai mult, îi ceri să se concentreze și îl pui să citească sau să scrie. Aveți idee care este procentul studenților care așteaptă, pavlovian, să li se dicteze cursul? Aveți idee care este procentul studenților care se vaietă că se „dictează prea repede și ne doare mâna”? Asta în condițiile în care, dacă vă mai aduceți aminte, un curs universitar, nu se dictează efectiv. Se vorbește liber, iar profesorul rărește vorba când este vorba de lucruri importante. Iar studenții notează ceea ce consideră și mai ales, notează cam tot ce spune profesorul. Dar pentru asta trebuie să faci sinteze, scheme, să prescurtezi, să pui întrebări eventual. Dar a scrie după dictare este extrem de comod. Poți dormita în continuare și poți să te gândești la ale tale lucruri cotidiene în timp ce mâna urmează dictarea. Cultul comodității și al minimului efort este învățat în școală cu adevărat. Este singura lecție care se învață. Tot ce tinde a elimina această comoditate este privit ca o agresiune. Violență. Dreptul de a fi lăsat în pace și dreptul de a nu face nimic este respectat cu sfințenie. O palmă pe care un profesor ar da-o unui elev este echivalentul unei declarații de război. Caz penal! Dar un elev care nu știe, în clasa a XII-a, tabla înmulțirii, sau care amenință și bate zilnic fie colegi, fie profesori, care sparge roțile mașinilor profesorilor doar așa, că-i sunt dușmani, acest elev trebuie luat cu „vorba bună!” Iar pentru el orice „vorbă bună” este decriptată în sistemul său drept „act de slăbiciune”. Iar pe cei slabi nu trebuie decât să ți-i faci „sclavi” sau să îi anihilezi. Vi se pare exagerat ce spun?

            Mass-Media Spital

 

Alt domeniu al spitalului este Media. I s-a pus eticheta de bolnavă în imaginarul colectiv. Dar ce boală are? Una venerică, cu siguranță, deoarece se vorbește despre dejecție, despre „mizerie”, „fecale” etc. Iar partenerul infestat veneric este Politica. Știm sigur cine este cel care a inoculat boala. Dar care este simptomatologia? Cea de fond, nu cea de suprafață despre care vorbim zilnic și o prezentăm la fiecare raport de gardă fără nicio variantă de tratament? Este una care se prezintă analog cu cea din Educație. Este cultul non-violenței declarate. Doar declarate. Este acea grijă excesivă pentru o națiune care fierbe de nervi. Sifilisul te roade dinăuntru spre afară. Grija de a nu mânca prea multă sare și grăsimi. Și îi aduci aminte despre acest lucru continuu. Grija de a-i da multă publicitate despre tot felul de medicamente. Faceți o socoteală, într-un calup de publicitate, câte sunt dedicate unor probleme de sănătate? Mă întreb, dacă s-ar da legea aceea care interzice reclama la medicamente, cred că se poate spune adio Televiziuni. Nu or să mai aibă din ce să se susțină financiar. Nimeni nu mai face publicitate televizată. Îți schimbi programul instantaneu când apare așa ceva. Apoi, urmează grija pentru părinți. Le sugerezi frumos, cu bulină, că urmează un film care lezează sensibilitatea copiilor lor. Asta în timp ce copilul intră pe internet și vede lucruri cu mult mai sângeroase și cumplite. Grija pentru sensibilitatea oamenilor maturi. Aceștia salivează după ce accident tragic a mai avut loc, îi ții la curent despre toate nenorocirile lumii, dar le cenzurezi imaginile. Blurezi sângele. Anunți cu gravitate în glas că urmează imagini care „vă pot afecta emoțional.” Asta când un individ dă un picior în burtă unei doamne, sau unui câine, sau doi se bat ca chiorii, cărându-și pumni. Adică, vedeți știri despre acte violente, dar să nu priviți în față violența! Vedem cum racheta cade pe casa plină cu teroriști, sau pe școala plină cu copii și femei, vedem copii cu puștile în mâini și cu țigara în colțul gurii. Dar nu arătăm sângele curs din capul explodat al acestui copil împușcat de vreun soldat brav care alege între viața sa și a copilului care îl țintește. Vedem femei lapidate sau vândute de ISIS. Vedem cum aruncă de pe clădiri creștini, care se strivesc de caldarâm. Blurăm împrăștierea de pe asfalt, blurăm femeia vândută ca sclavă sau lapidată. De ce? Pentru că ne afectează afectiv. În rest, știrea rămâne știre și nu are niciun impact afectiv. Este una ca toate celelalte, care vine după anunțul măririi pensiilor la parlamentari. Violența este escamotată, este prezentată ca fiind mai puțin violentă decât pare. Violența este, de fapt, violentată. În schimb, sub numele de violență intră aproape orice. Profesorul este violent la școală dacă ridică tonul la un elev. Sau dacă îi dă o palmă. O palmă, nuiaua la fund și bătutul cu lanțul sunt la fel. Mai mult, o pălitură cu parul este echivalentă cu un ridicat de voce. Viața trebuie prezentată, în ororile ei, cu blur. Suntem pudici, extrem de pudici. Așezăm o năframă pe coapsele vieții pentru a nu îi observa părțile intime, care de fapt ne atrag cel mai mult. Și privim avizi la această viață blurată. O vedem în pancartă cu niște femei frumoase, blonde, tinere, iar pe această pancartă scrie cu litere colorate: „we love immigrants” „welcome to immigrants”. Apoi urmărim ca ultimii naivi cum acești bineveniți violează, sparg, bat, rup pe genunchi cultura mizeră creștină! Dar imaginile acum sunt blurate. Asta nu este viața pe care trebuie să o vedeți. Trebuie să protejăm populația. Trebuie să o menajăm și să nu o speriem. Este de prost gust să arăți sângele care se varsă, mațele întinse pe pietre, ochii scoși. Astea aparțin spitalului, doar la secția chirurgie… sau medicină legală/morgă, mă rog. Ce doriți, spun unii moraliști, să stârnim și mai multă violență? Nu, desigur. Dorim să vă țineți de cuvânt când declarați că Mass-Media descrie Realitatea așa cum este ea. Cu flori și sânge. Lâncezim precum elevii din bănci. Suntem foarte sensibili la sânge. Nu oricine este făcut pentru a fi chirurg! Orice schimbare de ton ne miroase a violență. Dintr-aceea dusă la extrem. Știm că există așa ceva, dar să nu o vedem. Există așa, undeva, departe de noi și nu dorim să ne fie descrisă prea mult această parte. Așa că răspundem la violență cu „vorba bună”, sau, cum spun politicienii, cu „masa tratativelor, cu dialogul!” Sau, economist vorbind, ducem „tratative, negociem!” Am pervertit natura. Violența, care stă la baza ei, suferința extremă, fizică, este blurată. Iar prin acest lucru ne imaginăm că ea dispare sau este mai mică. Mai mult, refuzăm să vedem ceea ce ne caracterizează mai mult. Și ne aruncă într-o stare de lehamite. Refulăm și doar atât. Orice psiholog ar spune că refularea trebuie să fie urmată de o defulare. Simpaticul trebuie să fie compensat de un parasimpatic. Starea de astenie trebuie urmată de una stenică. Somnul trebuie dublat de starea de veghe. Nu poți să nu duci până la capăt aceste stări. Pervertești natura. Da, poți evita un război, poți evita o situație conflictuală, poți aplana un conflict. Dar nu mereu și tot timpul. Sunt situații în care dacă jocul este prost făcut și calculele nu mai ies, soluția izbucnirii este bine să fie lăsat să se întâmple. Nu poți veșnic stopa furtuna. Pentru că mai târziu vine și mai puternică. Abia am ieșit din două războaie mondiale din care se spunea că omenirea a înțeles ceva. Se pare că energia nu a fost complet consumată cu acele ocazii. Suntem sătui, avem o lehamite adevărată față de această planetă pe care dorim din toată inima să o părăsim într-un fel sau altul. Oriunde, de la Marte încolo. Se pare că oriunde va fi mai bine decât acasă. Așadar, Mass-Media este bolnavă de un fel de blenoragie blegoasă. Se comportă precum o curvă care îți promite multe, te stoarce de energie și bani, dar în definitiv ea nici măcar nu te lasă să o atingi. Este ca un fel de video-chat. Acela pe care cică îl practică extrem de multe eleve și studente pentru ca după nici un an de astfel de practică să își ia mașină și apartament. Ce, aveți ceva de reproșat? Sunt doar persoane „orientate” din punct de vedere economic.

            Politicul Spital

 

Pacientul partener de ghidușii al Mass-Mediei este clar Politicul. Coleg și de salon cu amintita prietenă. Aici avem, în schimb, pacientul problemă. Este recalcitrant, este greu tratabil căci el este și ipohondru și este extrem de rațional. Știe ce face, când să facă ceva și mai ales, de ce face ceea ce face. Punctul vizat? Adâncirea lehamitei. Adâncirea lenei! Adâncirea completă a inițiativei. Pentru asta sloganul său este: Controlează tot! De la câți câini trebuie să fie prezenți în creierii munților, până la cetățenii care nu au venituri dar de la care trebuie să storci totuși un ban. Aerul trebuie controlat, apa, resursele, educația, media, tot, tot, tot! Politicul este extrem de patogen, de contagios. De aceea națiunea, națiunile europene, îl vede ca pe un dușman, ca pe o instituție a dărâmării, nicidecum a construcției. Ați văzut magazine în care stă scris pe ușă: Fiți bineveniți. Oricine. Mai puțin politicienii”? Ei bine, eu am văzut! Și mi-a plăcut! Își selectează clientela, ce doriți?! Se țin departe de cei cu varicelă, lepră și sifilis. Nu, nu sunt toți la fel! Știm asta, doar ne-o spun și ei în fiecare seară. Dar, din precauție, este bine să ne păzim. Care sunt simptomele de bază? Nu le iau la mână iar, căci oricum numai despre descrierile astea vorbim. Nu vorbesc nici despre aroganță, nici despre indiferență, nici despre ineficiență, nici despre sistem mafiot. Vorbesc despre diplomație. Boala politicului vine de la o funcționare defectuoasă a diplomației. Adică, tratament neadecvat aplicat unor situații speciale. Aspirină la cangrenă. Chimioterapie la răceală. Și tot așa. Aici este fabrica unde se construiește imaginea violenței! A adevăratei violențe, niciodată. Ori este falsificată, ori este supralicitată, ori este diminuată. Nu mai vorbesc iar despre imigranți, musulmani, unguri și corporații străine. Aici tratamentul este „mult dialog”. Mult dialog, cu perfuzia dat, apoi cu găleata. În timp ce boala avansează, bineînțeles. În schimb, situația devine de o violență extremă, înjositoare, atentatoare la drepturile omului dacă pui o pereche de cătușe, frumoase, nichelate, la minunatele încheieturi ale mâinii unui om al Statului. Au duș comun după gratii! Au gândaci în cameră! Li se aplică un tratament inuman, sunt treziți dis de dimineață și nu mai sunt lăsați nici cărți să scrie. Pardon, să le comande unor profesori care mai ciupesc astfel și ei câte un ban în plus de salariu. Se dorește tratament la domiciliu. La domiciliul de 1200 de m². Și tot nu le ajunge acest spațiu. Îi strânge. „Dați-mi voi munților un trup!” Ăsta este optimismul care îi însănătoșește mereu pe politicieni. Nu au loc în carnea lor.

            Blocul operator și reanimarea

 

Aici este cu adevărat problema. În fiecare zi ne întâlnim în camera de consiliu și discutăm, adică descriem mereu și mereu aceleași simptome. Dar tratament, ioc! Exact ca în spitalele spitale. Nu avem medicamente. În afară de o lăsare de sânge și o clismă, nu prea există medici care să ne ofere soluții cu adevărat realizabile. Sau science-fiction, nu contează. Numai să se treacă și la acțiune. Până acum numai inspecții și analize. Nicio sinteză; nimeni nu are curajul să intre în sala de operație, iar dacă se găsește din când în când cineva care să dorească acest lucru, toți pacienții încep să urle și să ceară în continuare morfină și indiferență.

            Cum poți eradica lenea? Cum poți opri epidemia de lehamite și de indiferență? S-ar părea că nu sunt soluții. Este vorba despre boli incurabile? Și totuși, trebuie încercat ceva, orice!

1. Un remediu nu va veni deloc din zona instituțiilor. Asta este clar. Asta pentru că toate sunt bolnave. E nevoie de un cap limpede. Care? Societatea? Societatea civilă? Nu există, iar dacă are câteva puseuri de trezire, recade rapid în letargie. Nici aici. Deci, unde căutăm? La individ! Da, dar în niciun caz să nu mai auzim despre soluții etice de tipul: „schimbarea vine din noi”, sau „totul depinde de tine”, „trebuie ca fiecare să își facă treaba în spațiul său!”. Acestea sunt vorbe. Nu pricepeți odată, deontologilor și eticienilor, că lehamitea este imensă în primul rând față de tot ce ține de imperative categorice sau nu? Lehamitea este față de preceptul etic. Pe timpuri o valoare etică era analizată, se vorbea despre ea și fiecare se apuca să o pună în practică imediat. Nu înțelegeți că boala acum atacă tocmai acest punct. Adică acțiunea. Omul a ajuns la gradul de evoluție în care își dorește să o ia înapoi. A spus stop – înainte nu mai este rațiune, nu mai este inteligență, nu mai vedem niciun sapiens – înainte este doar o idiotus vulgaris. Înainte ne așteaptă doar idiocrația. Vrem înapoi la maimuță! Șirul acela evolutiv, de la broască la primată, nu este un șir care merge la infinit. Omul viitorului nu va avea lobul frontal crescut, nu va avea aripi și nici nu va avea ochi de extraterestru și guriță de vegetarian! Omul viitorului are bale la gură de la prostire, ochii închiși pe jumătate de somnolență și lene, burtă imensă și elefantiazis. Sincer să fiu, prefer grația și suplețea maimuței decât alternativa. Așadar, de unde să vină atunci soluția? De la justițiari!
2. Nu, nu mă refer deloc la justițiarii din Justiție. Aceia nu sunt decât alți bolnavi. Trebuie făcut apel la dreptate – la punerea în practică a simțului dreptății – chiar dacă este aberant în ochii instituției bolnave, căci „nu poți să îți faci singur dreptate!” Dar de ce? Timpurile o cam cer. Iar simțul ăsta încă a rămas intact la cei care mai mișcă câte un deget în lume. Nu la leneșii inerți! Când vedem că se produce un act de justiție în care o femeie face pușcărie 20 de ani, apoi i se spune „Pardon, am greșit!” iar judecătorul de caz în loc să fie sancționat, este promovat în minister, atunci oricine are un simț al dreptății, precum văzul și auzul, și-l poate exercita. Simți că dreptate nu este făcută aici în ciuda muntelui de act juridic efectuat. Când unui tată îi este violată fata de patru ani iar făptașii sunt eliberați până ca acea copilă să împlinească zece anișori, atunci susții justițiarul de tată care se duce și castrează pe cei în cauză, punându-i să-și mănânce sursele păcatului lor! Când băncile bagă în faliment cu bună știință atât persoane fizice, cât și persoane care muncesc și cu greu își duc povara datoriilor și a impozitelor, ajungând să supraviețuiască de azi pe mâine, normal că susții actul de dreptate al unor hoți ordinari care sparg sistematic bancomate și bănci. Dacă aceștia s-ar transforma și în haiduci, adică din acei bani ar da celor sărmani, dar muncitori, atunci să te ții! Mai judecă-l, judecătorule! Când un grup de motocicliști se duc să-și răzbune un coleg omorât de un clan de țigani, deoarece acesta a dat deja șpaga cuvenită pentru a fi eliberat a doua zi, normal că spui că asta este dreptate. Neputința Justiției este completată de Dreptate! Când un individ pune pistolul la tâmpla unui politician de mucava, îmbogățit peste noapte, și-i spune acestuia: „Ai 2 luni să faci, din averea ta, un spital pentru copii sau pentru bătrâni, iar dacă nu este gata la timp spitalul, așa cum a fost gata într-o lună casa ta de 2000 de m², nu ne vom mai vedea niciodată în lumea aceasta!”, ăsta se numește iar act al unui justițiar. Când avocatul X, cel mai mare salvator al violatorilor, criminalilor și borfașilor primește într-o zi un individ care îi spune că de azi înainte ai să fii avocatul a zece amărâți de la care nu ai să ceri bani, pentru fiecare borfaș pe care îl reprezinți, iar pentru amărâții care nu pot să înceapă un proces căci nu au bani, ai să te zbați exact la fel de mult ca pentru borfaș, altfel îți punem capul pe capota mașinii în timp ce corpul îți stă la volanul Mercedesului tău, ca în Mexic, asta iar se numește act al unui justițiar. Privim la filme cu Batman, cu Spiderman, cu supereroi și supereroine iar noi nu înțelegem deloc că acest imaginar social este cel care ne oferă soluția salvatoare. Medicamentul! Imaginarul a devenit cea mai autentică realitate. V-o spune oricine astăzi, de la inginerii într-ale tehnologiilor noi până la acest instinct social. Iar voi spuneți că realitatea este alta? Cea din Mass-Media? Cea din Politică? Cea din școală? Să fim serioși!
3. „Totul se tratează cu cap, cu rațiune! Cu bun simț!” „Dialogul și comunicarea rezolvă orice conflict, de la cel familial, la cel dintre state!” „Trebuie să facem o analiză serioasă înainte de a lua o hotărâre! Chiar dacă analiza durează ani, e nevoie de ea!” Da, da! Vedem cu ochii noștri cât de goale sunt aceste vorbe. În fiecare zi mor civili în estul Ucrainei, asta în timp ce se tot fac analize. De 25 de ani ni se spune că am terminat cu comunismul și că la resursele pe care le avem, ar trebui ca nivelul nostru de trai să fie peste al Suediei. Și? Ce vedem? Nivelul este sub-nivelul Africii. Iar analizele raționale, alături de comisiile de evaluare, au rolul de zeamă lungă. Judecăm comunismul prin cărți! Doar prin cărți – nu că aș fi contra acestui tip de judecată. Dar este insuficientă! Și mai cum? Prin încercări repetate de a ne apropia de Mama Rusie! Deci…. tratamentul? Remediul? Soluția? Justițiarul este la nivelul orașului. Gotham sau Târgoviște, nu contează. Dar aici? Ce soluție este? Sabotajul! Da, știu câțiva prieteni care or să îmi spună că propun soluții anarhice. Sau, mai rău, că încerc aceleași arme care s-au mai încercat. Chiar cuvântul „sabotaj” era unul plăcut urechilor comuniștilor din perioada de glorie! Îmi place să îl refolosesc! Cu altă întrebuințare. Green Peace cu asta se ocupă. Cu sabotaje. Nu trebuie să fii justițiar ca să te pui de-a curmezișul drumului, împreună cu alți săteni, când trece camionul plin cu lemne. Îl oprești, îi iei câteva piese de la motor, îi tai câteva cauciucuri, și pleci mai departe. Mâine faci la fel. Apoi, când se adaptează la acest tratament virusul, schimbi și tu tactica. Într-o zi vor ceda, căci vor cheltui mai mult cu asta. În istoria noastră, acest sabotaj se numea… „otrăvirea fântânilor”. Eu nu spun asta, deja sunt otrăvite. Eu zic să otrăvim găleata din care bea virusul apa. Vine politicianul sau directorul să îți spună că se închide Combinatul dacă nu îl vindem unor investitori ruși? Îi zâmbești și îi oferi câteva ouă stricate în scăfârlie. Se fura într-un timp, parcă de la o fabrică din Pitești, cauciucuri mari, de camion. Direct din curtea fabricii. Cum? Cu praștia. Cum era mult cauciuc acolo, hoții noștri inventivi și-au făcut o praștie gigant de unde propulsau peste gard cauciucurile mult dorite. Cu praștia se poate trage și în guvern, și în parlament, și în mașina din coloana oficială. Nu orbește, bineînțeles – chiar dacă devianțe vor exista. Dar, de exemplu, dacă se face un referendum – sau măcar simularea lui pe net – pentru ca fiecare politician din țara asta, indiferent de poziția pe care o ocupă, să aibă salariul mediu pe economie, iar în cazul în care se dorește acest lucru, iar pacienții nu doresc, praștia poate fi un instrument eficace până în momentul punerii în practică. Zâmbiți? Glumesc, normal! Dar vedeți cât de realiste pot deveni glumele?! Pancarta este depășită. Greva e depășită prin ineficiența sa. Fiecare grevă degenerează într-un dialog interminabil care este veșnic în defavoarea cruntă a greviștilor. Grevele sunt niște fleșcăieli! Convingerea mea! Dar trebuie trecut la praștie, la furcă, la topor! Suntem o națiune extrem de inventivă. Dovada sunt hoții noștri. Nu pot să cred că nu putem să fim raționali, în adevăratul înțeles al cuvântului, și să nu găsim soluții eficiente pentru a constrânge pacientul să ia medicamentul! Există riscuri mari, de devianțe? Da, știm! Sunt, în orice caz, mult mai tolerabile decât efectele spre care ne îndreptăm astăzi. Încurajezi terorismul, se va spune! Nicidecum! Nu vorbesc aici despre terorismul de tip musulman. Citiți cartea lui U. Eco, Cimitirul din Praga. Vedeți acolo câteva frânturi de istorie europeană foarte puțin cunoscută și adusă în discuție astăzi. Se vorbește despre atac cu bombă încă din 1890. Atunci a apărut termenul, căci într-adevăr ideea aceasta teroriza pe mulți. Nu pe oamenii simpli! Ci pe politicieni! Simțeau de atunci că boala lor are un leac cam dur. Oameni disperați, cărora le-a fost luat totul și care erau complet blocați de instituții, în a se apăra, în a supraviețui etc. recurgeau la asemenea „soluții” disperate. Omorau orbește poate pe alții ca ei, sau aflați în și mai mare dificultate. Asta când nu vizau efectiv pe cutare sau pe cutare, cu tot cu pagubele colaterale. Asta este orbirea rațiunii. Disperarea oarbă! Ce s-a petrecut în o sută de ani? Instituțiile bolnave au înțeles că cea mai mare armă contra bolii lor, arma viitorului, nu va fi deloc racheta. Va fi praștia. Și au făcut tot posibilul să prezinte această praștie, alături de violența ei, ca fiind Răul absolut al umanității. Asta în timp ce banii noștri se duc pe arme sofisticate, pe submarine care au o capacitate distructivă a mai multe continente deodată! Cum, soluția la cancerul numit bombă atomică, submarin să fie praștia? Exact. Și? Și așa s-au inventat câteva mișcări teroriste. După manualul KGB. După manualul Comunismului. Care spune: „dacă dorești să îți păstrezi puterea, atunci inventează un inamic din afară. Toți se vor uni în jurul tău pentru ca tu să fii Eroul salvator”. Și vedem zilnic cum Al-Qaida, Statul Islamic, Hamas etc. sunt considerate a fi creații ale unui stat sau altul. Ale unor state bine instituționalizate. În orice caz, sunt creații perfecte pentru a crea acest inamic și pentru a elimina orice tentativă de a da idei vreunui individ care să atace vreun camion cu lemne! Extrema violență este văzută în acești teroriști. Oameni needucați cum trebuie – proveniți din școli care i-au îndobitocit absolut – îndoctrinați și fanatizați în jurul unor valori care nu încap în niciun sistem valoric de pe planeta asta, de când este ea, care sunt dispuși să omoare și să se omoare de dragul de a omorî, orbește precum le este și sufletul și mintea. Asta este violența de nesuportat în ochii instituțiilor amintite! Asta este violența care vine în continuarea celei din școli, celei din vocea ridicată, celei din îndoctrinarea religioasă creștină a unor copii. Acest lucru trebuie înlăturat cu urgență. Țineți-vă mintea ocupată cu așa ceva! Nicidecum să nu priviți cum arată un submarin despre care vorbeam mai devreme, care se plimbă liniștit prin toate apele lumii! Nicidecum să nu priviți la câtă ură și violență stă în butonul unui erou soldat care de la 10 000 de km omoară cu un simplu avion-robot 100 de suflete deodată, după care, un fotograf mai norocos prezintă efectele și se spune: „Ups, am crezut că era o celulă teroristă, de fapt era o școală cu copii!” Nicidecum, până deunăzi, nu se vorbea despre ce pot face așa numiții imigranți. Încă nici acum nu se arată dimensiunea violenței și urii împotriva a tot ceea ce este creștin. Se arată un copil înecat și mutat să dea bine în fotografie! Vedeți la televizor cu câtă promptitudine este sancționat faptul că la cutare grevă mai explozivă, niște golani au dat foc unor cauciucuri. Sau au spart o vitrină. Repede sunt chemați în fața națiunii cei mai de soi deontologi pentru a condamna aceste „ieșiri extrem de violente”. Despre adevăratele ieșiri ale politicienilor și ale mafioților cu care stau mână în mână – vezi fratele președintelui țării tale – nimic! Vedeți cum Mineriada nu este decât un moment de „salvare a Democrației din România”. Inițiatorii acestor mineriade sunt exact reprezentanții de seamă ai instituțiilor, de la A la Z. Acolo nu este o violență, acolo este o „dreptate”. Fie, a fost o violență regretabilă, după cum spun ei. Se urlă de 25 de ani despre acele crime, plus cele de la Lovitura de Stat numită, sarcastic, „Revoluție”. Nimic. Violența este a acelor golani de studenți care s-au baricadat în biblioteca Universității. Sunt acești golani de o „violență ieșită din comun”, căci au spart și furat niște telefoane dintr-o vitrină în timp ce lumea își manifesta nemulțumirea față de tratamentul „non-violent” – „deschisă oricând dialogului” – al clasei politice care ține societatea în stare de sărăcie cumplită de atâta vreme! Deci, care este tratamentul? Sabotajul, cum am spus. Și subliniez, nu actul orb, terorist. Praștia! Căci nimic nu ne-a mai rămas. Sau ideea năstrușnică! Precum a spaniolului care a împrumutat sute de mii de euro pentru a submina sistemul putred. Și îndemna pe oricine să facă precum el. Pedeapsa a fost exemplară pentru el, pentru a descuraja. Cu mult mai exemplară decât a unui politician român care a furat peste suta de milioane de euro. Așadar, care este, altfel spus, soluția? Aș spune: violența și puterea exemplului. O adevărată violență! Alegeți-vă eroi – cu adevărat eroi, de genul lui Superman – și fiți violenți! Aveți violența unui tată al cărui copil i-a fost violat. Sau aveți violența părintelui care are un copil cu o viață furată! Aveți violența omului care dă o palmă unui om leșinat! Sau a celui care dă o palmă peste ceafă copilului distrat din ultima bancă! Acestea sunt forme, graduale, ale acestei violențe despre care vorbesc.

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…