1.FIECARE MOARE SINGUR

Viki ar fi fost o fată frumoasă dacă n-ar fi avut pe obrazul drept şi pe gât cicatricile hidoase ale unei arsuri. Când avea doisprezece ani, taică-său venise acasă beat şi o pusese să aprindă lampa abia stinsă şi încinsă. În urma exploziei rămăsese pe toată viaţa însemnată. După ce termină liceul, părinţii (tatăl în primul rând, dintr-o remuşcare transformată în ambiţie privind viitorul fetei) hotărâră ca fata să dea examen la medicină. Şi a tot dat de câteva ori fără să reuşească. Ei însă nu disperau, o angajaseră ca învăţătoare suplinitoare într-un cătun din apropiere, ca să aibă justificarea unui serviciu. În rest, după părerea lor, ar fi trebuit să „mănânce” cartea. Părinţii plecau la lucru – tatăl era maistru la secţia de tractoare a fermei, mama era contabilă la primărie, în afară de asta luaseră de la C.A.P. într-un fel de arendă două hectare pe care semănaseră pepeni – şi ea rămânea singură. Îşi lua o pătură, câteva cărţi şi se urca pe bloc. Ca să ajungi sus te căţărai pe nişte mânere de metal şi intrai printr-un fel de chepeng de tablă groasă. „Capacul de sicriu” – aşa îi zicea. Se închidea pe deasupra şi rămânea singură pe acoperişul blocului. Uita de igrasia blocului cu încălzire de lemn, de ţevile plesnite şi de mirosul de urină ridicat de la subsol, de faptul că adesea curentul electric era întrerupt, cum fusese atunci când avusese accidentul cu lampa. Apoi pe acoperiş au început să vină şi colegele: ascultau muzică, dansau, făceau plajă. Era „banda lui Viki”. Ea era capul: avea tot felul de idei „crazy”. Fără să stea mult pe gânduri, punea în aplicare tot felul de farse cu ajutorul „Lilicilor”, aşa le spunea fetelor pentru că, printr-o întâmplare, trei dintre ele se numeau Lili.

Tot acolo, pe acoperiş, au făcut pregătirile pentru brigada artistică. Şeful brigăzii era un învăţător, Blejuşcă, un tip calculat. Textul însă îl alcătuiseră în principal Viki împreună cu Lilicile. Pe acoperiş mai venea Liviu, un băiat care tocmai terminase liceul silvic şi o iubea în taină pe Viki, dar ea râdea de el şi îl folosea „să-i ţină trena”. Liviu se mulţumea cu puţin. O întâlnire întâmplătoare cu ea la magazin o ţinea minte luni şi luni de zile. Faptul că, tot întâmplător, i-a atins mâna, când a pus-o deodată cu mâna ei pe clanţa uşii de la căminul cultural, îi lumina nopţile cu sori. Au avut succes cu brigada, au mers chiar la Bucureşti, la Cântarea României. Viki strălucea pur şi simplu pe scenă cu replicile ei inteligente, cu inflexiunile comice ale vocii. Nici cicatricile nu se mai vedeau atât de mult sub părul à la Mireille Mathieu, anume lăsat mai lung. Mai mult: când a citit nişte poezii proprii, Fănuş Neagu a chemat-o la Bucureşti s-o ajute să debuteze. În urma unei reclamaţii, cele două hectare cu pepeni au fost arate, pentru că pământul C.A.P.-ului – aşa erau legile – nu puteau fi înstrăinate. Taică-său scăpase numai cu atât, însă ar fi putut ajunge şi la puşcărie. Ameninţată cu examenele, Viki ameninţă la rândul ei. Ştia că taică-său îl mituise pe preşedintele C.A.P-ului şi la o adică…

În sfârşit, Viki n-a mai vorbit cu ei. Se închidea în cameră şi nimeni nu o mai vedea zile întregi. Slăbise, ochii i se înfundaseră în cap. Atunci plecă singură la Bucureşti, vreo săptămână nu se mai ştiu nimic de ea. Când s-a întors, primul lucru a fost să-l cheme pe Blejuşcă. Urcară amândoi pe acoperiş. Acolo îi găsiră Lilicile. Ascultau muzică şi beau bere. Viki stătea cu picioarele într-un lighean cu apă fierbinte. El era nervos, agasat de cine ştie ce. Viki avea o sticlă de bere în faţă. Se uita la ea ca la o broască râioasă. „Nu mai pot”, zise. „Încearcă”, insistă Blejuşcă şi-i împinse sticla în faţă. Viki o bău cu sughiţuri şi fetele rămaseră mirate, pentru că ea nu prea bea. Apoi veni şi Liviu. Viki dansă cu el. Era fermecătoare în ciuda slăbiciunii (sau tocmai de aceea): într-o rochie albă ameţitor de scurtă, cu părul lins à la Mireille Mathieu, cu ochi strălucitori. Blejuşcă îi dădu iar bere cu forţa. „Trebuie să scapi de el, înţelegi?” zise el enervat şi atunci fetele pricepură că ea era gravidă şi că el îi dădea bere ca să declanşeze un avort.

Apoi, cuprinsă de euforie, ca în transă, Viki veni cu o idee. „Rămânem aici, nu mai plecăm – strigă – ca să le facem în ciudă”. „Ura!”, se entuziasmară toţi, dar entuziasmul lor nu avea să ţină mult. Primii s-au alarmat părinţii. Au venit să-şi ia fiicele acasă, dar Viki a tras zăvorul de pe „capacul sicriului” şi nu a plecat nimeni. Au început ameninţările. Apoi, neputincioşi, părinţii au chemat miliţianul care ceru celor de pe acoperiş să deschidă altfel intră cu forţa. Dar n-avea cum: chepengul era aproape imposibil de deschis. Lumea era revoltată de tinerii de pe bloc şi de muzica lor disperată, care le strica liniştea. Lilicile, ameninţate de părinţi, se cam bosumflaseră. Când veni primarul (anunţat de miliţian) se făcuse noapte. Le-a strigat să termine odată şi să deschidă. Blejuşcă izbucni: „Eu merg să deschid”. Viki îi spuse că dacă va deschide, ea se va arunca de pe acoperiş. „N-ai să te arunci”, râse el şi se îndreptă spre chepeng. Urma să se logodească cu fata primarului, o tipă urâtă cu draci, parcă sculptată cu barda de Vida Geza, un sculptor comunist de atunci, şi nu voia să-şi strice situaţia. Viki, ca în joacă, însă cu ochi aprigi, făcu doi-trei paşi spre marginea acoperişului. Parcă asculta bubuitul vântului din râpe și șuietele brazilor din jurul blocului. Zvâcnea de plâns. Apoi își șterse lacrimile îndesat, cu mâneca, și se apropie mai mult de margine. Era o liniște neclintită.
Și deodată Viki se aruncă în gol. Liviu nu a mai reuşit decât să-i atingă rochia albă de borangic.

A murit pe loc. S-a adunat imediat multă lume, se ieşise tocmai de la filmul Fiecare moare singur. În geanta cu care fusese la Bucureşti s-au găsit nişte buletine de analiză medicală de oncologie. Se pare că Viki avea leucemie. Liviu are şi acum credinţa că nu era gravidă. A fost doar ultima ei farsă. O idee „crazy”.

                                                                                ( Un text din primul meu volum. Rescris…)

 

2.UN  FRAGMENT REVELATOR

Azi dimineață am lucrat ceva prin grădină, apoi m-am apucat să recitesc cîte ceva din articolele profesorului Adrian Neculau. Și să mă delectez. Iată un frag. revelator din art. Povestiri de viață și semnificații (Ziarul de Iași, oct. 2011):

La o „sesiune de imagini” am cerut cursantilor sa aduca de acasa fotografii semnificative care pot vorbi despre familie, prieteni, evenimente. Majoritatea pozelor, unele montate ingenios in colaje coerente, infatisau viata de succes a parintilor: echipa de la fabrica, fete venite de curind de la tara; brigada baietilor de la uzina, celebrind o victorie profesionala, la o bere; ceremonii de primire in rindurile pionierilor; aniversari, nunti, cumetrii cu personaje provenind din acelasi mediu social, al celor veniti de curind la oras. Numai istorii de succes: de la tara la oras, de pe ogoare si sate in care te infundai toamna pina la genunchi in noroi, in fabrici si apartament la bloc. Un traseu al bunastarii si norocului pe care l-a oferit contextul favorabil unor categorii sociale. Pe fetele acestor oameni se citea satisfactia, multumeau soartei care i-a dus spre izbinda. Scene standard, lineare, ilustrind o viata turnata pe calapod. Poti ignora aceasta traiectorie ascendenta a unor categorii sociale?
Incercam sa sparg starea de beatitudine, chiar de extaz mistic si sa amintesc de lipsuri, cozi, ignorarea competitivitatii care a dus la blocajul economic al sistemului, aliniere comportamentala, control cognitiv, inexistenta dialogului si a analizei critice, anexarea afectiva. Ma aflam intre oameni scoliti, cu studii superioare si speram la o anumita detasare. Nici un efect, nimic nu conta. Pentru familiile lor a fost bine, cu toate inconvenientele. Ce gindire libera, ce libertate a exprimarii? Nu aveau nevoie de asta. Nu i-a incomodat nimic din toate aceste pete mici si nesemnificative.O singura data am avut in fata altceva. O fotografie de familie, in curtea unei case de tara, la o aniversare. Trei sau patru generatii, asezate pe trei rinduri, pe scaune, in fata sau in picioare, in spate, dupa virste si importanta. Ca in vechile fotografii de familie de dinainte de razboi, pe care le-am vazut uneori. Membrii acestui clan, tineri si virstnici, transmiteau un altfel de mesaj: al autonomiei si constiintei de sine. Figuri expresive, oameni stapini pe rolul lor, priviri active, vointa si individualizare. Unde se petrece asta si cind? ma precipit eu. Era destul de recenta, in copilaria celei ce a adus fotografia, probabil pe la sfirsitul „epocii”. Capul de familie fusese tractorist, isi construise o casa temeinica la marginea satului, mai in afara, se insoteau nu cu satul unificator, ci cu lanurile din jur. Nimeni nu a sesizat insa nimic, nici macar tresarirea mea. Mi-am explicat atunci interventiile acide ale acestei studente, spiritul ei critic, neinregimentat la o ideologie, diferenta fata de unii dintre cei ce deplingeau, nostalgici, doar cu argumentul propriei prosperitati, un trecut idealizat. Totusi, intreaga grupa a reactionat favorabil cind am proiectat un film, „Binecuvintata fii, inchisoare”. Acest film, pornind de la fapte reale, reinvie Romania de dupa 1945, soarta unei tinere intelectuale (interpretata de Maria Ploaie), arestata si torturata cumplit la Malmaison. Nepregatita pentru suferinta, tinara isi descopera insa resurse interioare nebanuite, care-i redau curajul sa se opuna anchetatorilor. Transferata la o inchisoare pentru femei, isi dedica energia ajutorarii celorlalte detinute si sadirii increderii. Realizat ca o „datorie morala”, zice regizorul Niculae Margineanu, fiul psihologului care a facut saisprezece ani de inchisoare, acest film dezvaluie suferintele uitate ale unei parti din populatia Romaniei si forta credintei in prezervarea demnitatii umane. Atunci, la proiectare, gheata indiferentei si autosuficientei s-a spart, tacerea si lacrimile mascate cu greu au deschis sufletele. Numai suferinta poate umbri egoismul de clasa.Mi-am amintit de toata aceasta istorie din experienta mea didactica atunci cind am vazut, zilele trecute, documentarul „Puterea sovietelor”. Filmul spune povestea regimului sovietic care a colaborat cu cel nazist, incitind la holocaust sau impotriva propriului popor. Documente recent descoperite atesta acest pact ingrozitor si ne prezinta victimele terorii, mormane de trupuri umilite si dincolo de moarte. Au existat apropieri de doctrina, legaturi politice, dar si organizatorice intre cele doua sisteme, au lucrat impreuna perfect, punind in scena operatia de exterminare a evreilor, realizata de catre germani si de epurare etnica prin infometare, de catre sovietici. Pactul Ribbentrop-Molotov, masacrul de la Katyn, colaborarea dintre cele doua agentii, Gestapo si NKVD, din care au rezultat multe milioane de victime, spun o poveste terifianta.
Nu stiu citi nostalgici ai comunismului au vazut acest film si cum au reactionat. As vrea sa vad fata lor, macar a unora, la care ma gindesc uneori, cind se infatiseaza scenele cu orori de nedescris. Sa vad daca le tresar muschii fetei si sa aflu cum isi organizeaza, apoi, argumentele negationiste.