ÎNTREBĂRI DE OCTOMBRIE – Va prinde oare România ultimul tren? Sau alegerile din decembrie vor însemna pentru viețile noastre și pentru România alți 4 ani pierduți? Au propus oare partidele politice pe liste oameni cu viziune și bine intenționați? Care ar trebui sa fie obiectivele politicii noastre externe în perspectiva activării art. 50 din Tratatul de la Lisabona, de către Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord?
ONU – Mă bucur că un portughez francofon a fost ales al 9-lea secretar general al Organizației Națiunilor Unite! Deși era rândul Europei de Est să propună un candidat cu șanse, acest lucru nu a fost posibil. Am crezut într-o candidatură feminină din partea Bulgariei. Până acum Europa Occidentală (Norvegia, Austria și Suedia) a dat deja 3 secretari generali, Asia a dat 2 (Myanmar și Coreea de Sud – actualul secretar general ONU, Ban Ki Moon, a fost președinte al Coreei de Sud), Africa 2 (Ghana și Egipt – Boutros-Ghali a fost și african și reprezentant al lumii arabe) și America Latină a dat un secretar general.
IN MEMORIAM – Pe 21 septembrie, inima lui Leonidas Donskis înceta să mai bată. Aidoma unui actor care moare pe scenă, Leonidas Donskis s-a stins la aeroportul din Vilnius, de unde se pregătea să plece pentru a conferenția la Sankt Petersburg. Abia împlinise 54 de ani. Întreaga Lituanie se află încă în stare de șoc pentru pierderea unuia dintre cei mai străluciți fii ai săi. Dar Leonidas Donskis, dragul nostru Leon, nu era numai un mare gânditor, un mare dascăl, un mare patriot lituanian, un om politic de înaltă ținută, ci și unul dintre puținii intelectuali europeni de factură universală. Admirator al lui Blaga, Eliade, Cioran și Ionesco, Donskis era și un mare prieten al României. De câțiva ani venea regulat la Târgoviște pentru a conferenția, la invitația profesorului Silviu Miloiu, președintele Asociației de Studii Baltice și Nordice, care a avut și marea inspirație de a lua inițiativa traducerii integrale în limba română a operei marelui lituanian. Era, la rându-i, preocupat să facă cunoscută România publicului din Lituania și nu numai. Ajunsese până într-acolo încât în ultima vreme își semna articolele științifice sau de presă cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Stat Valahia din Târgoviște (acordat în 2014).
SPECIALIȘTII DE LA TV – În legătură cu speculațiile pe tema uniformei ambasadorului Federației Ruse, domnul Kuzmin… Ascult stupefiat cum un domn la tv afirma că este vorba de o uniformă militară. Ambasadorii și membrii corpului consular ai unor țări – Marea Britanie, Ordinul Suveran de Malta, Federația Rusă, Republica Franceză, Suedia, Belgia, Japonia – au uniformă specifiă. Portul uniformei este strict reglementat de serviciile de protocol ale ministerelor de externe. În cazul Republicii Franceze, uniforma este obligatorie (inclusiv sabia atașată la centură) în momentul prezentării scrisorilor de acreditare și la ceremonii la Palatul Buckingham, la Sfântul Scaun și facultativă în alte țări.
EVOCARE – Am evocat personalitatea lui Shimon Peres, ultimul mare personaj din generația părinților fondatori ai Israelului. A fost condus pe ultimul drum un om curajos, care a învățat lecțiile istoriei și a fost atent la evenimente: prima intifadă din 1987 l-a determinat să urmărească cu obstinație un acord de pace și o foaie de parcurs pentru un stat palestinian. L-a avut alături pe Ytzak Rabin. Așa s-a ajuns la procesul de la Oslo din 1993. Astăzi nu a rămas mare lucru din acest proces, iar ideea unui stat palestinian viabil pare mai departe ca oricând în condițiile în care 2/3 din teritoriul Cisiordaniei este ocupat de 400.000 de coloni israelieni. Nici palestinienii nu mai sunt un interlocutor, în condițiile în care Fâșia Gaza este controlată de mișcarea radicală Hamas.De altfel, stagnarea din procesul de pace israelo-arab s-a văzut și la înmormântarea marelui om de stat israelian: Egiptul a fost reprezentat doar de ministrul de externe, Iordania a trimis doar o scrisoare de condoleanțe, iar celelalte țări arabe nu au dat niciun comunicat.Shimon Peres s-a aflat în două rânduri în România, într-o perioadă când jucam cartea conciliatorismului israelo-arab, în februarie 1985 și în aprilie 1994.
ALEGERI SUA – Prima confruntare… Cifrele audienței – peste 84 de milioane de telespectatori, fără a-i lua în calcul pe cei care au urmărit dezbaterea pe internet – arată în mod clar mizele unei asemenea întâlniri. Evenimentul va consacra imaginea candidaților într-o țară foarte întinsă și unde comunități întregi de alegători au fost ocolite de echipele de campanie electorală. Totuși, ar trebui să ne întoarcem foarte mult în timp pentru a găsi o dezbatere televizată care să fi schimbat în mod decisiv orientarea electoratului. Este vorba de confruntarea Kennedy-Nixon, din 26 septembrie 1960. Mai aproape de noi, prima dezbatere televizată Barack Obama-Mitt Romney, a fost clar dominată de ultimul, dar asta nu l-a împiedicat pe președintele în exercițiu să își reînnoiască mandatul la Casa Albă. Sondajele de opinie sunt unanime în a-i plasa pe cei doi candidați la egalitate – cca. 42 % pentru fiecare la nivel național. Dacă Donald Trump nu poate conta pe susținerea unei părți însemnate a electoratului republican, nici Hillary Clinton nu i-a convins pe toți simpatizanții anti-establishment ai lui Bernie Sanders. În aceste condiții, analiza discursului celor doi contează mai puțin, deși foarte mulți analiști din România s-au concentrat pe combaterea fiecărei afirmații a dlui Trump, sau pe susținerea contraargumentelor aduse de dna Clinton. Cea mai mare parte a electoratului american, ca peste tot în lume, pune mai puțin preț pe răspunsuri și mai mult pe impresia de leadership. Ar fi util să căutăm să înțelegem așa-numitul “fenomen Trump” — aidoma altor fenomene anti-sistem care apar în țări importante, precum fenomenul Beppe Grillo sau fenomenul suveranist și populist Marine Le Pen. Faptul că Donald Trump a rămas în cursa finală cu șanse reale de a ajunge în Biroul Oval, dar și faptul că Bernie Sanders a pus-o în dificultate pe dna Clinton în timpul primarelor democrate își găsesc explicația în incapacitatea establishmentului de a găsi soluții la problemele reale ale alegătorilor: pierderea locurilor de muncă, erodarea puterii de cumpărare a clasei de mijloc, ghetoizarea așa-numitelor zone ale bunăstării dar, în cazul de față, și a evoluțiilor demografice care erodează poziția dominantă a grupului white anglo-saxon din societatea americană. Există o anumită masă de alegători anti-sistem nu atât de radicală precum simpatizanții domnului Trump și care se va îndrepta spre candidații fără șanse la Casa Albă, Jill Stein și Gary Johnson. Prezența acestor doi candidați exotici erodează poziția doamnei Hillary Clinton, percepută drept candidata sistemului — sistem care nu s-a arătat deloc imparțial în timpul primarelor democrate (afacerea mail-urilor Comitetului Național Democrat stă mărturie asupra felului în care conducerea Partidului Democrat l-a defavorizat pe senatorul Bernie Sanders). Nu este întâmplător că în state cu rol cheie precum Florida, candidatul republican este în fruntea sondajelor de opinie sau că în Michigan și Carolina de Nord cei doi candidate se află aproape la egalitate, precum și în Pennsylvania, un stat care în ultimele două decenii a votat numai candidații democrați, iar acum se arată indecis.
TRUMP VS. CLINTON: A DOUA DEZBATERE EXPLICATĂ – Din a doua dezbatere televizată dintre Hillary Clinton și Donald Trump, găzduită de Universitatea Washington de la Saint Louis, au lipsit chestiunile serioase. La un moment dat, am putut observa o idee clară în legătură cu linia pe care Statele Unite ale Americii ar trebui să o adopte pe dosarul sirian. Domnul Trump s-a declarat în favoarea susținerii regimului de la Damasc: « Nu îl iubesc deloc pe Assad, dar acesta se bate contra Statului Islamic ». Doamna Clinton s-a declarat contra unei asemenea politici, fiind de părere că este nevoie de o anchetă clară pe tema « crimelor de război comise de către regimul sirian și de ruși ». A fost singura idee clară pe un dosar de politică externă — iar politica externă este cea care interesează mai mult observatorii din exterior, pe cei care nu fac parte din grupul alegătorului american de rând. Abordarea serioasă a problemelor esențiale pentru alegătorii americani a lipsit la rândul ei. Cei doi nu au reușit să creioneze nici măcar viziunea pe care o au cu privire la America de mâine. Am asistat la o confruntare violentă, o adevărată cascadă de atacuri la persoană și de date aproximative pe tema imigrației ilegale, a cheltuielilor bugetare determinate de politica Obamacare (asigurările de sănătate pentru toți), a creșterii economice americane. De la început, doamna Clinton a căutat să puncteze pe tema înregistrării video în care Donald Trump se exprima trivial la adresa femeilor. « Cine este adevăratul Donald Trump, cel din înregistrare sau cel care afirmă acum că respectă femeile ? ». Deloc impresionat, candidatul republican a preferat să răspundă printr-un atac la adresa fostului președinte William (Bill) Clinton : « S-a comportat mult mai rău decât mine. Nimeni în istoria politică americană nu a abuzat atât de mult de femei ». Cert este că niciunul dintre candidați nu își permitea o contraperformanță în seara de 9 octombrie, dar cu atât mai puțin domnul Trump. În ultimele zile am asistat la o adevărată dezangajare a unei părți importante din Partidul Republican care încearcă să limiteze înfrângerea care se anunță în alegerile pentru Congres, ce vor avea loc în același timp cu cele prezidențiale: guvernatorul republican al statului Utah (cel mai conservator stat), dar și influentul senator John McCain au declarat explicit că nu îl vor vota pe Donald Trump. Atacat din toate părțile, domnul Trump a căutat să fie cat mai agresiv, pe placul nucleului-dur al electoratului său și al celor care nu o simpatizează pe doamna Clinton. Fără îndoială că pentru acest electorat și pentru electoratul anti-establishment agresivitatea domnului Trump nu reprezintă deloc un obstacol în a-i acorda votul. Votul pro-Trump este în primul rând un vot de protest la adresa establishmentului reprezentat cum nu se poate mai bine de doamna Hillary Clinton. Dar și aceasta, avantajată de ultima dezbatere prezidențială și de problemele din tabăra republicană, avea nevoie să convingă foștii susținători ai lui Bernie Sanders, cât și electoratul indecis (rămas majoritar în toate sondajele). În ciuda avantajului afișat de ultimele sondaje, victoria candidatei democrate nu este sigură. Principalele probleme ale acestor alegeri sunt absenteismul și votul în alb. În jur de 60 % dintre alegătorii de peste Ocean consideră că nici dl. Trump, nici dna. Clinton nu trebuie să ajungă la Casa Albă. Rămâne de văzut dacă ultima dezbatere de dinaintea votului din 8 noiembrie va reuși să mai schimbe deciziile americanilor.
MAGHIARĂ – Identitatea Ungariei s-a construit ca țară aflată la frontierele Europei și care are responsabilitatea apărării acesteia. Într-o epocă în care Europa se confunda cu Occidentul, acest lucru era adevărat. Deși, după înfrângerea de la Mohács, în 1526, și până la sfârșitul secolului al XVII-lea, a fost ocupată de otomani (cu excepția teritoriilor maghiarofone din sudul Slovaciei) și apoi integrată în Imperiul Habsburgic, Ungaria s-a conceput aproape întotdeauna ca o mare putere. Dualismul austro-ungar i-a restabilit această conștiință, a unui rol aparte, iar în 1896, la Budapesta se celebra cu fast demn de mare putere Ungaria milenară.
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, profesor la SNSPA și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…