1.Titulescu – „M-am întâlnit cu Titulescu pe plaja de la Cannes. Vorbea franceza mai bine decât mine. Ce om uimitor…” Asta scrie marele romancier german Thomas Mann despre diplomatul și omul de stat roman Nicolae Titulescu. „Salut în dumneavoastră, domnule Ministru, o forță europeană!” ii spunea omologul său francez Louis Barthou de la tribuna parlamentului. Aniversăm 135 de ani de la nașterea unui mare român. Sa învățăm de la Titulescu curajul de a ne urma propriile convingeri!
2.Academică – În Franța se fac înscrieri pentru un concurs din ce în ce mai popular în lumea doctoranzilor, intitulat „Teza mea în 180 de secunde”. Finala are loc mereu în luna mai, în Marele Amfiteatru al Sorbonei. Anul trecut au participat aproape 600 de doctoranzi, în finală au ajuns 16, iar marele câștigător a sedus juriul și publicul nicidecum cu o teză în științe umaniste, ci pe tema „Spectroscopiei prin efect tunel la temperaturi joase folosindu-se supraconductori de grafen și reniu”. Concursul este un semn al importanței pe care viața academică franceză o acordă studiilor doctorale. În ciuda sistemului Bologna, pregătirea unei teze durează în medie între 5 si 8 ani. Am avut colegi care au lucrat (e drept, pe arheologie) timp de 10 ani. În ce mă privește, directorul meu de teză, Robert Frank (profesor emerit la Sorbona) mi-a pus condiția de a scrie minim 400 de pagini pentru a putea fi admis la susținere. Am scris 600. Susținerea unei teze durează în Franța în jur de 4 ore și are un ritual specific. De exemplu, atunci când ești criticat trebuie să spui: „Vă mulțumesc pentru observațiile făcute etc. etc.”
3. Conferința de Securitate de la München și România – Într-un moment sensibil pentru raporturile transatlantice, Bucureștiul a strălucit prin absență la conferinţa de la München. După Războiul Rece, Conferința de Securitate de la München a devenit un adevărat Davos al chestiunilor de securitate, un loc în care sunt prezenți cei mai importanți lideri din politica globală, editorialiști și analiști de profil, printre cei mai influenți universitari cu preocupări în zona politicii internaționale. Este locul în care ajung și cei mai mari reprezentanți ai industriei de apărare. Pe scurt, Conferința de Securitate de la München este un loc obligatoriu pentru orice țară cu pretenții pe scena internațională. Ea este cu atât mai obligatorie pentru o țară care se arată interesată de securitatea ei și a evoluțiilor din vecinătatea ei apropiată. Întâlnirea din acest an a avut o semnificație aparte. A fost prima întâlnire cu reprezentanții noii Administrații de la Washington, ocazia fiecărei părți de a-și face auzită părerea și de a transmite unele mesaje. Practic, tema centrală a conferinței a fost criza relațiilor transatlantice, după opțiunile de redimensionare a angajamentului american anunțate de preşedintele Trump. Conferința a scos în evidență și preocupările națiunilor lider ale UE (Franța, Germania, dar și Italia) de a răspunde acestei crize prin relansarea proiectului Europe de la défense, „complementar, dar diferit de NATO“, pentru a-l cita pe șeful diplomației de la Paris, Jean-Marc Ayrault. Contextul evenimentului de la München este cu atât mai important, cu cât Uniunea se află în criză și caută să se redefinească. Tema generală a conferinței reflectă evoluțiile sistemului internațional din ultima vreme, intrarea într-o epocă a „societății internaționale fluide“, pentru a-l parafraza pe sociologul polonez Zygmunt Bauman, a geometriilor variabile, în care instituțiile care reflectau ordinea de după 1945 nu mai au stabilitatea și rigiditatea ideologică pe care o cunoșteam. Turcia, de exemplu, poate rămâne în NATO, dar, în același timp, poate dezvolta relații de parteneriat strategic cu Federația Rusă și cocheta cu ideea de colaborare cu Organizația Tratatului de la Shanghai. Unele voci din națiunile cu putere de decizie văd în NATO mai mult un club politic și un instrument de mutualizare a unor capacități militare decât o instituție de apărare colectivă. Pe scurt, epoca marilor alianțe de tip unitate de monolit este pe cale să apună și asta în ciuda declarațiilor liniștitoare ale reprezentanților noii Administrații de la Washington. A apărut un adevărat decalaj, în toate țările occidentale, nu numai în SUA, între establishment și opiniile publice, care privesc cu tot mai mare neîncredere instituțiile care constituiau eșafodajul lumii democratice și al ordinii liberale. Donald Trump e doar expresia acestui fenomen care trebuie luat în calcul în orice analiză, mai ales în timpul prezent al istoriei, în care opinia publică este codecident. Într-un asemenea context, țara noastră a tratat cu iresponsabilă facilitate participarea la Conferința de Securitate de la München. Polonia și Croația au fost reprezentate la nivel de președinte, de miniștrii de Externe și ai Apărării, Bulgaria de președinte și de ministru de Externe, Ungaria și Turcia au fost reprezentate de premier și de miniștrii de Externe și al Apărării. România s-a mulțumit doar cu prezența ministrului de Externe, care a avut două întâlniri bilaterale (cu omologii ucrainean și georgian) și două mai puțin formale (cu secretarul general NATO și cu ministrul francez de Externe, Jean-Marc Ayrault). Nicio delegație parlamentară românească și niciun consilier prezidențial! Nu mai amintesc de reprezentanții partidelor politice, deși la München au fost reprezentate familiile politice europene – un instrument nefolosit de România. De asemenea, nu am fost interesați să inițiem nicio reuniune în marja conferinței, deși România ar fi avut ce spune pe chestiuni de securitate energetică europeană sau pe dosarul Republica Moldova sau pe Ucraina, sau chiar pe NATO, unde țara noastră chiar avea cu ce să se mândrească, și anume intrarea în grupul restrâns al țărilor care alocă 2% din PIB pentru apărare. M-am bucurat însă că președinții Poloniei și Croației au avut o întâlnire în care au discutat și chestiunea Mării Negre (ca țări riverane…) în cadrul inițiativei polono-croate Adriatica-Baltica-Marea Neagră, a cărei reuniune la nivel înalt se va ține în iulie la Varșovia. Cât despre ministrul polonez al Afacerilor Externe, d-l Witold Waszczykowski, acesta a avut o expunere în cadrul panel-ului Viitorul Uniunii Europene: unită sau divizată, moderat de președinta Lituaniei, d-na Dalia Grybauskaitė. În condițiile dezinteresului față de Conferința de Securitate de la München, nu pot să nu îmi pun decât întrebarea: la ce servește politica externă a României?
4.Câteva idei – „Circul a înlocuit Forul din antichitate, a devenit epicentrul vieții publice, locul unde poporul își manifestă sentimentele, spiritul de opoziție și de frondă. În tribunele circului împăratul ia contact cu subiecții săi și tot acolo, potrivit obiceiului, îi binecuvântează făcându-le semnul crucii. Tot în tribunele circului se joacă scenele cele mai tragice între suveran și poporul său, preludiu al revoltelor și revoluțiilor. […] Circul și religia, iată cele două ocupații de bază ale oricărui bizantin”. (Charles Diehl, „Bizanț. Grandoare și decandență”, Paris, Flammarion, 1919)
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, profesor la SNSPA și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…