Eram în grădina bunicilor. Presimțeam că acea dimineață de primăvară era cumva mai specială. Copacii erau împodobiți cu fel de fel de fructe zaharisite, dulci ca un sărut al mamei pentru fiul ei, cu diverse forme, care îți făceau cu ochiul. Vântul dogoritor al dimineții împrăștia arome suave, care te purtau în zbor până la fructele noi. În acel loc minunat nu puteai să te plictisești căci albinuțele şi păsărelele îți țineau companie cu cântecul lor. Mai urcai un pic şi dădeai peste feluriți brazi: mai mici, mai mari, cum voiai.

Deodată, o lumină pâlpâită mi-a furat ochii. Cum mă apropiam, lumina era şi mai puternică. Apoi, lumina s-a făcut atât de puternică, încât nu mai puteam vedea pe unde merg. Dintr-odată, m-am trezit în aceiași grădină, dar acum parcă era uitată. Copacii nu mai aveau podoabe. În fața mea, de nu știu unde, a apărut un câine. El avea un colier-puzzle la gât, în care exista doar prima piesă. L-am luat, l-am întors, şi am văzut că pe spate scrie:

Dacă vrei să ajungi în prezent, găsește toate piesele !

După ce am citit, m-am hotărât. O altă aventură îmi apăruse în cale. Pe atunci nu eram un băiat obișnuit. Mereu îmi plăcea să fug în pădure cu busola de la bunicu’. Tot el m-a învăţat cum să o folosesc. Poteca de la intrarea în pădure era spre sud. Tot acolo era şi satul meu.

Acum să trecem la povestea noastră. Mă aflam în grădina bunicilor. Părea a fi părăsită. Nici urmă de picior de om, nu am zărit. Deodată, cineva m-a strigat. M-am întors şi am văzut doar cățelul. Poate mintea îmi juca feste. Aceste gânduri m-au liniștit. M-am așezat în genunchi şi am vrut să-l mângâi, dar cum l-am atins a apărut acea lumină orbitoare. Însă de data asta am închis ochii liniștit şi parcă zburam.

Apoi m-am trezit. Eram în aceeași grădină. Totul era înzăpezit. De data asta nu mă mai simțeam rău. Am zărit şi un derdeluș. Totuşi, nu-mi era frig, deși copacii parcă dârdâiau. Așteptau să vină primăvara. Apoi am zărit un om de zăpadă. Câinele s-a năpustit spre el şi l-a doborât. Pe zăpadă a căzut ceva strălucitor. Credeam că era aur, dar după ce i-am văzut inscripțiile (ceva în altă limbă !) mi-am dat seama ce era: o bucată din puzzle-ul câinelui. L-am așezat, apoi iar a apărut lumina aceea puternică. Şi din nou m-am trezit în aceeași grădină. M-am uitat la puzzle-ul câinelui. Îmi mai trebuia o piesă să mă întorc acasă.

Deodată am auzit un zgomot ! Erau nişte copii. M-am dus să-i salut. Dar nu mă vedeau. Am încercat să-l ating pe unul, dar degeaba. Parcă eram o fantomă ! Am zărit un copil cu un medalion la gât. M-am uitat atent şi mi-am dat seama că era ultima piesă a puzzle-ului. Cățelul, hotărât, s-a năpustit asupra lui şi dintr-o mișcare i-a furat medalionul. L-am luat (fără să conștientizez că pot să-l ating !) şi l-am pus în puzzle. Toate piesele formau o inscripție:

Ai dezlănțuit portalul !

Apoi m-am trezit în grădina bunicii. I-am spus toată povestea, dar nu m-a crezut, aşa că asta trebuie să rămână doar între noi.

TOMA  MAGERIU este cel mai tânăr dintre juniorii „Culturii de Sâmbătă”, este elev în clasa a V-a, la Școala „I. Al. Brătescu-Voinești” și membru al Cenaclului literar de la Palatul Copiilor din Târgoviște…