Am făcut parte din ultima generaţie de bursieri a Fundaţiei Dinu Patriciu (2011-2012). Pe omul Dinu Patriciu nu l-am întâlnit niciodată direct. Relaţia mea cu dumnealui a fost mereu instituţională, prin intermediul fundaţiei pe care a creat-o şi care astăzi din păcate nu mai este. Chiar şi aşa, am avut de-a lungul timpului o varietate de judecăţi şi sentimente faţă de acest om pe care, cum spuneam, nu l-am cunoscut personal.

Sunt mândru că am reuşit să câştig una dintre cele 100 de burse Orizonturi Deschise în vara anului 2011, pentru studiile mele masterale la Universitatea din Leiden. Nu am simţit atunci că datorez ceva lui Dinu Patriciu, tocmai pentru că întregul proces de obţinere a bursei a fost de aşa natură încât a pus în centru pregătirea, abilităţile şi calităţile mele, nicidecum generozitatea lui (altfel, impresionantă). În ziua în care mi-am găsit numele pe lista celor care au trecut cu succes de interviul cu experţii fundaţiei, am simţit în primul rând o încredere puternică în mine şi în ce pot să realizez. Faţă de Dinu Patriciu (întruchipat în imaginaţia mea de fundaţie) am avut doar sentimente de gratitudine pentru faptul de a-mi fi recunoscut meritele şi a mă fi învestit cu încrederea că aş fi între cei mai buni aplicanţi.

Ar fi necinstit să nu amintesc că am simţit şi mânie în acea zi de vineri, 13 ianuarie 2012, când am primit o notificare din partea fundaţiei prin care eram înştiinţat că, independent de parcursul meu de la universitate, contractul de bursă urma să înceteze imediat. Motivele ţineau de finanţele organizaţiei. Din fericire, am reuşit foarte repede să obţin o bursă alternativă din partea universităţii, astfel că am putut să-mi duc la bun sfârşit proiectul personal, absolvind programul masteral la 28 iunie 2013, cum laude.

Privind retrospectiv, sunt sigur că nu aş mai fi plecat din ţară să mă înmatriculez la Universitatea din Leiden dacă nu aş fi semnat contractul de bursă privată cu Fundaţia Dinu Patriciu. Acela a fost momentul T0. Nu aş mai fi avut privilegiul de a fi întâlnit şi de a fi învăţat de la o mulţime de persoane, profesionişti desăvârşiţi în domeniile lor de activitate. Nu aş mai fi făcut stagiul de un an la Institutul Clingendael – cea mai mare academie de training diplomatic din lume, după numărul de diplomaţi străini instruiţi. Foarte probabil, şansele de a fi acceptat la instituţia la care mă voi alătura curând ar fi fost şi ele considerabil mai mici. Sunt experienţe pe care în mod cert le-aş fi ratat, experienţe pe care astăzi le păstrez cu multă preţuire, pentru că reprezintă cele mai importante realizări ale mele de până acum.

În niciuna din fazele relaţiei mele cu Fundaţia, de la momentele de extaz la cele de supărare, nu am încetat să respect ceea ce personifica Dinu Patriciu: performanţă, filantropie şi patriotism. Sunt calităţi dovedite, pe care nimeni nu i le poate confisca. Sunt calităţi către care ar trebui să tindem cât mai mulţi dintre noi.

Singurele două condiţii mari pe care Dinu Patriciu le punea pentru acordarea burselor erau (1) un parcurs de top acolo unde aveai să activezi academic şi (2) reîntoarcerea în ţară pentru o perioadă egală cu durata studiilor. Viziunea lui era să creeze resursă umană competentă care să contribuie în viitor la dezvoltarea României. E o datorie morală pe care sper să o pot onora cândva şi eu, aşa cum se cuvine.

În formarea mea, Dinu Patriciu rămâne benefactorul de care se leagă indisolubil etapa de doi ani din Olanda, cu toate consecinţele sale directe şi indirecte. Nu am astăzi decât recunoştinţă deplină pentru rolul semnificativ pe care l-a jucat în evoluţia mea. Regret şi mă întristează dispariţia lui, căci pierdem cu toţii un vizionar care a înţeles rostul fundamental al educaţiei pentru mersul înainte al României.