Ioan VIȘTEA – Poezie

ioan_vistea_701. SFÂRȘTUL SERBĂRII

familiei Stoiciu, tocmai aflată într-o prelungită vacanţă.

Alviţele ne-mpreunau aleile cu barba.
Deveneam ai vacanţei în curs prozeliţii.
Nebunul cu fluierul păzea cu sfinţenie iarba,
să n-o atingă, cu tălpi de ciută, moi, îndrăgostiţii.

În mansarde ploua. Trăgeam cu singurătatea în ciori.
Tot anul ne împinsese de la spate nevoia.
Pe cărţile poştale aplicam de un leu lipitori,
şi ne tratam cu verdele pădurii paranoia.

Familia Strauss amorsa în boschete fanfarele.
Pe terase, democraţia se îneca în alcool.
Oxida pe alămuri cerul gurii şi soarele,
furat de chelnerii în frac, cu protocal.

Se vindecau încet reumatismele, occipitalul şi pleura,
când urşii intrară-n oraş jucând giamparalele.
Dimineaţa, au confiscat ţiganilor murele, zmeura
şi ne-au suit în primul tren de seară geamantanele.

 

2.PORTRETUL ARTISTULUI LA BĂTRÎNEŢE

poeţilor generaţiei mele

Este al timpului ce dezvăluie
cursul zilelor, nopţilor, ajuns la vărsare,
unde tu stai pe o scară de apă
aşteptînd să vină ultima glaciaţiune…
Se schimbă coaja şi lemnul, înţelesul ori felul privirii
şi tot ce-n afară e primenire, cerc după cerc
adăugat patimei aceleiaşi creşteri,
nu-s decît vene îngroşate la tine pe tîmple şi braţe.
Începi să înnumeri pe degete, spui vorbe neînţelese
şi apoi zici „pardon!”. Propoziţiile tale
seamănă unele cu altele şi încep cu cuvîntul „cîndva”,
cu toate că vei tăgădui că ai avut vreodată douăzeci de ani,
că vreodată ai pus semne distincte-n ferestre
pentru adierea de seară
şi energiile tale mişcau Carul Mare
prin grohotişurile Lunii.
Nu vei recunoaşte decît muzica stelelor.
Încet-încet, te vei dezice de toate
declaraţiile, comploturile, asasinatele, loviturile, păcile,
de Calul Troian, khmerii roşii, mujahedinii şi excesele stîngii,
de cei cîţiva papi şi mai mulţi preşedinţi
pe care cu onoruri i-ai petrecut la groapă.
Ca Pilat vei avea de curate mîinile tremurătoare
în stare doar să mîngîie aceste creştete acoperite cu puf
ce nu-i sigur că sînt urmaşii urmaşilor tăi,
deoarece ei ştiu ce vor şi încotro se îndreaptă
de la prima udătură a faşei,
în timp ce ţie douăzeci de secole nu ţi-au adus
măcar o singură certitudine…
Şi unul din ei privind cum recompui
pe tastatura ultimei generaţii de calculatoare
semnele runice, cuneiformele, sanscrita,
cum stai de vorbă cu vîntul în limba sicomorilor,
va spune: „Priviţi numai ce caraghios e bătrînul!”.
„Daţi-i pace, va zice un altul, nu vedeţi că e cu capul în nori?!”,
pînă ce norul va porni să se scuture,
fapt care lor nu le va spune nimic mai mult ca o aversă teleprogramată,
însă asta-ţi va aminti de o ploaie torenţială pe lacul Garda
pe vremea cînd vă învecinaţi cu Republica de la Salo
şi-un mic şoarece rodea în vitrină caşcavalul de ipsos.
Întocmai ca atunci vei apuca vîslele leneşei bărci,
vei vîsli, vei vîsli cu aceeaşi fervoare
cu care altădată dirijai un cor de inimi sub calota de gheaţă
şi numai după ce barca va atinge malul opus,
totul în urma ta va intra în normalitate…
Încă de-ai putea să auzi cum un munte de sare
cicatrizează pe urma-ţi locul unui nor scuturat!

 

3.APRILIE MĂ-NJUNGHIE DE MOARTE

Aprilie e-n lume luna de popas
a ierbii care-ncearcă să prindă rădăcină.
Rămîn alarmele din inimi fără glas;
vechi răni se-nchid sub pansamente cu lumină.
Aprilie e luna ce pune rămăşag
că înfloresc ninsori şi-n ramuri, muzicală, guşa,
aprinde ceruri după ceruri cînd strigă „Guten Tag!”,
nopţile strînse-n îngustimea orelor cu uşa.
Aprilie e luna de somaţii şi proteste.
Agită clorofila pancarte verzi şi nebăgată-n seamă,
lasă-n cutiile poştale scrisorile agreste,
cu semnătura păpădiei cît o scamă.
Acum, se dăruiesc mulţimii saltimbancii.
Din leagănul placentei rostesc copiii întrebări letale.
Nori grei se îmbulzesc în streşini să calce cu bocancii,
zăpada mieilor de sacrificiu şi petale.
Aprilie mereu mă-njunghie de moarte.
Prind aripi şi volute îngerii dilii.
Tăişul frunzei carnea de suflet îmi desparte,
ca bisectoarea între ce-a fost şi ce va fi.

pictor, Roland Heyder

vistea_74_1