1.ŢARA UNDE-I BUN TUTUNUL
AVEA PROŞTI UNUL ŞI UNUL…
2.JOACHIM RINGELNATZ, CANGURUL ŞI CRABUL (trad Ildiko Gabos & Ş. F.)
Un cangur ar fi vrut degrab’
să se însoare cu un crab.
Dar primăria împotrivă
era, — nefi’nd aceştia de-o potrivă.
Atunci strigară: „Jos birocratismul !”,
în culmea deznădejdii şi-a mâniei;
şi,-apoi, se spânzurară, cei doi, de mecanismul
uşii de lemn masiv a primăriei *.
–––––––––––
* Tot de o „clanţă”, dar a „uşii Căpităniei portului”, „spânzură o şopârlă” Turnavitu, faimosul ipochimen urmuzian, — cu deosebirea că, acolo, dublei sinucideri din amor îi ia locul crima crapuloasă. [N. Tr.]
3.ALFRED JARRY, HOMARUL ŞI CUTIA DE CORNED-BEEF (trad. Ş. F.)
O cutiuţă de corned-beef, cu lănţişor aşa cum au lornioanele,-l văzu trecând pe un homar ce-i semăna precum un frate. Purta o ditamai carcasă: scria pe ea că,-n interior, aşijderi ei (cutiei), el (homarul) este fără oase: BONELESS & ECONOMICAL, – pe când sub coada-i repliată el ascundea, pe cât se pare, o cheie pusă-acolo-anume spre-a-l descuia, cu ea, pre el. Îndrăgostindu-se subit, corned-beef-ul nostru sedentar îi declară micii cutii – automòbilă şi vie – de conserve: că, dacă dumneaei consimte să i se-alăture şi-adoptă regimul său de existenţă în galantarele terestre, are să fie decorată cu niscaiva medalii d’aur.
4.ROBERT DESNOS, HOMARUL (trad. Ş. F.)
Homar, sultan al mării,
Homar albastru, roşu,
Ce-noţi, în apa mării,
Invèrs, ca tot stacoju’.
Fakir al stâncăriei,
Fără de boarfe, – ci
Onoare-a băcăniei
şi Prinţ al Foarfecii.
5.PREAMBUL (la o antologie proprie de scrieri în versuri hugoliene]
„Hugo, c’est un fou qui
se croyait Victor Hugo.”
(JEAN COCTEAU)
Se-ngână ziua cu tenebra
într-un amestec sur sau crem;
pe după gratii, numai zebra
cal alb se face (nu în Brehm!). –
Poţi să transcrii, oricând, dintr-unul
sau altul, fără indigo:
Victor Hugo era nebunul
ce se credea Victor Hugo!
Când odaliscelor, vertebra
în plus, le-o mângâia,-n harem,
ca Ingres; sau bruscà algebra
vocabulelor, în poem;
când prefera, la şah, Nebunul,
la cărţi, pe Doamna de Caro, –
Victor Hugo era nebunul
ce se credea Victor Hugo!
Puţini n-au delirat în febra
hugofobiei cu sistem;
cutare l-a numit „funebra
prăjină verde”! Vrem, nu vrem,
mai toţi băieţii-au pus furtunul
pe dânsul, – care, dincotro…
Victor Hugo era nebunul
ce se credea Victor Hugo!
Pamflete (să le strângi cu grebla
ca, toamna, frunzele), extrem
de nostime, s-au scris la Puebla,
ca şi la Slatina, – mă tem
că cel mai bine-a dat cu tunul
Ionescu, alias Ionesco.
Victor Hugo era nebunul
ce se credea Victor Hugo!
Pereţii coşcovesc de lepra
ofenselor, dar nu prea gem
de-ocări sublime, – cum celebra
„bête comme l’Himalaya”; item
„hélas!”-ul vrednic de, doar, unul
din barzii galici… Apropo:
Victor Hugo era nebunul
ce se credea Victor Hugo!
Închinare
Mai află, Prinţe, că şogunul
e zero fără mikado…
Victor Hugo era nebunul
ce se credea Victor Hugo!
[Ş. F., 2 februarie 2002]
6.GEORGES PEREC (după VICTOR HUGO): BOOZ AŢIPIT
Booz, după atâta corvoadă cucăia:
Gata cu munca-n, rodnic, ogorul său cu grâu;
Îşi făcu patu-n caldu-i cotlon şi slobod frâu
Somnului său, ăl fără păcat, acum îi da.
Purta ani mulţi în cârcă şi grija unor mari
Moşii, dar bogăţia nu l-a făcut injust;
În moara lui cu apă – niciun nămol cu gust
Sălciu, şi niciun Diavol în casa-i cu muri tari.
Cu părul alb ca albia,-n april, a unui râu,
La snopii lui niciunul din jur nu jinduia;
Flămândului, bogatul Booz îi da să ia
Din grâul său mai falnic, mai nobil ca alt grâu.
Booz doar drumul oblu-l urma, în albul strai
Al inului şi-oricărui străin sau ins din jur
Lăsa să-i curgă grâul, în baniţă, prin ciur,
Iar lui Booz tot omu-i ura cât mai lung trai.
Dacă Booz, cumătrul, dacă ăst ghiuj Booz
Băga,-n hazna, mult aur, da-n dar şi la vasal;
Îl adorau mai straşnic, fiind mai patriarhal,
Ca p’un Apollo, idol cioplit în marmur roz.
Aidoma-i la coamă c-un fluviu augural,
Booz intrând în Pururi din Timpul nost’ mobil,
Tăciuni îi ard şi scapăr în irisul copil:
Un ochi caduc s’avântă întru Inaugural.
Booz, la ora nopţii,-i cu capu,-n grâu, p’un sac,
Lângă un grui salinic părând a fi un mur,
3 poporăni, în umbra-i, aduc a corp obscur;
Or, snoava asta-i dintr-un timp dus, tot mai opac.
Dayan trona, ca rigă, în tribul lu-Abraham,
Al cărui sol (Titanii-i ştiau al său tumult)
Va fi avut într-însul, putrid, mult humus, – mult
Pângărind, vai, Sionul cu mâlul său infam.
Aidoma lui Iacob şi cum Iuditha,-n vis,
Booz, în timpul nopţii, zăcu sub un hăţiş,
Când o divină poartă albastră,-n chip făţiş,
S-a fost crăpat, lâsându-i, printr-însa, un lung vis
Cu tâlc, să vadă: iată, Booz văzu un pom
Cu rădăcina-n propriu-i buric, urcând, în slăvi;
Cu sângiuri roşii,-n ramuri, în chipul unor lăvi;
Un crai, cânta jos, vârfu-i fiind al unui om,
Om sfânt, murind. – Or, dânsul, ca toţi bătrânii vani,
Şi-a zis că „Cin’ să-mi facă ăst dar, când nu am fiu,
Nici soaţă n-am, căci văduv am hotărât să fiu
La douăj’d-ani, în urmă cu 3 × dooj’d-ani.
Ah, amândoi un singur trup drăgăstos am fost,
Ci soaţa-şi lăsă patul nupţial, dormind, azi, sus;
Dar am rămas un cuplu chiar dacă,-n Rai, s-a dus:
O moartă jună, şì un moş fără plozi, nici rost.
Odraslă lăstări-va din trupu-mi! Cin’ ar fi
Jurat? Şi, ca mâini, iată, Booz va s-aibă prunc!
Dar cum, în aurora dintâi să mai m-arunc,
Când nopţii-i spui adio doar când afară-i zi?
Bătrân, ai, însă, brumă în păr, ca,-n crăci, un pin.
Ştiu tot ponosul vârstii, pogor în asfinţit;
Cum aş sorbi, din clarul pârăului sfinţit
Cu har sfânt, ca juncanul, – doar spin fi’nd, şi suspin?”.
Iubirii, ca şi nopţii, aşa-i grăia Booz
Ofrandă dându-i Ălui din slavă propriu-i psalm;
O şti, când o mlădiţă îi dă, bătrânul palm?
Booz nu ştia, însă, că, lâng-al său siloz,
Îl adăsta o jună, Ruth, fată din Moab.
Ci Ruth şi-alungi lângă ăl vârstnic, dosu-i nud
Aidoma cu-o rază astrală cătră Sud
Când auru-aurorii-i dă fiori unui nabab.
Booz nu ştia încă nimic; nici juna Ruth:
„O fi vrând Domnul nostru să fac un lucru sfânt?”.
Olm bun propaga vâscul viridifiant; un vânt,
Kamshinul, prin Galgala, sufla întru sărut.
O, zboru-obscurităţii, nupţial, magnific, vast!
Nu palpita într-însul, incognito, un pur
Întraripat, – căci, iată, un fâlfâit azur
Vibra în toiul nopţii, ca fiorul ăl mai cast?
Răsuflu,-n somn, al ălui dormind şi-acum în grâu
Rima,-n târziul nopţii, cu-al apii şopot surd;
La spartul lunii august, când oi, prin văi, mai sburd,
Alb, crinu-i încă tânăr şi proaspăt lâng-un râu.
Booz culcat sta încă; iar Ruth, în taina sa –
Numai surâs; văzduhul, că-i sur s-ar cam fi zis;
O largă-ngăduinţă-izvora din Paradis,
Jivina a cu coamă şi păr şarg s-adăpa.
Doar somn în Ur, doar tihnă-n bătrânul Ganaith,
În vânăt, Orionu,-n slăvi, pâlpâia din nou;
Clar, în atâta umbră, şi ascuţit, Crai-Nou
Mai lumina în zona d’Apus… Şi a grăit,
În gându-i, Ruth a noastră: „În cursu-ţi austral,
O, tu, plugar din slavă supus lui Adonai,
Brăzdarul, auritu-ţi brăzdar, l-abandonai
Doar ca să-ţi aduni pârga din câmpul tău astral”.
7.DORA MAAR – n. 22. November 1907 și Șerban FOARȚĂ
„Mi-era un dor,
un dor intraductibil,
intraductibil, dar amar,
amar de dor mi-era,
pe toată linia;
un dor intraductibil
prin morriña
sau añoranza,
dar amar, –
cum coaja la năramza
sălbatică, de-amar;
mi-era un dor amar
ca al lui Pablo,
amargo – el sentimiento
de quien hablo;
mi-era la fel de dor
ca lui Pablito
după femeia cea pe
care-a cam golit-o
de lacrimi, – la mujer
que llora…
Mi-era un dor de Dora
muream de dor,
de dor amar
de Dora Maar,
de dor amar
de Dora Maar,
de dor amar
de Dora Maar,
de dor amar
de…”
8.ŞAPTE VARIAŢIUNI PE-O TEMĂ FLU
„Să comparăm fraza aceasta cu un fluture, un
fluture cap-de-mort…”
(Radu Petrescu, Ocheanul întors)
- I) Ori poate stai să-ţi vină-n palmă
de tot niznai şi superflu
în seara cu atât mai calmă
de sus: un fluture un flu
cu arabescuri şi cu franjuri
(cum mărcile pe margini au)
să-ţi ningă faţa cu oranjuri
ori cu nestinse varuri sau
să-ţi pună pleoapă peste pleoapă
un lunambul un cap-de-mort
să bea din lacrima ta apă
o dată şi să cadă mort. - II) E preadestul să aibi în palmă
atât: un fluture un fulg
spre-a se porni o mult prea calmă
ninsoare caldă peste vulg
într-un foburg ivit din somnul
vr’unui fidel vr’unui adept
uimindu-se (şi ei) că Domnul
e-un domn pe-a cărui dreaptă drept
a stat şi neted (ca un timbru
poştal) un fluture un flu
(o còliţă un cap-de-zimbru)
de tot niznai şi superflu
III) Un superfluture: acela
mi te va fi-mbarcat şi dus
drept lest: funingini din nacela-i
vremelnică lăsând de sus
că prăfuit ca ’n urma unei
călătorii şi astăzi mai
stau eu sub monoftalmu’ Lunii
(’n bătaia cărei’ mă chemai
la ora-n voal de fludă fluă
s-o agrăim încet: „Phos mu!”
în cu atât mai dulcifluă
fosta-ne limbă: eu şi tu).
- IV) Neştersele de praf balcoane
şi-ntreg oraşul nostru au
tăcut când printre vagi baloane
aliniate(-n) serii (sau
îs nori?) cu umbra-i ca de Argo
(pe fund) a fost să treacă – şi
(cum se ştergea la zări) anarho-
nubilul aer se-nroşi
’nspre partea dinspre ieri a zilei:
bătu o ploaie cu noroi
uscat iar din cutia milei
ţâşniră moliile roi. - V) Ci goangele de picioroange-l
târşeau prin pulbere pre cel
neprivegheat de niciun angel
plâns de niciun învăţăcel
biet ochiul cărui’ (dintre pleoape
nu dintre laturi de triunghi!)
ne-nrâurea-ntr-un fel de ape
sălcii (ca lacrima de trunchi
de lemn lovit) au neînstare
doar noi eram: de a vedea
mai mult. Încât (în adăstare)
le scriu (acestea) pentru Ea: - VI) „O palmă-ntinde (univalvă):
de tot niznai şi superflu
pre ea (întocmai ca pe-o malvă)
să stea un fluture un flu
ci lasă-l să-ţi întârzie soră
la linia vieţii ce-i divulgi
’nainte de-a veni o oră
când trebuie să mi te culci
pe (rece) pajiştea de după
chindii la umbra unui mult
mai mare fluture…”
VII) Sub lupă
sub geam: când înşine (de mult)
vom fi dormind somn alb de pupă
de fluture ’n zaimf (ca ’n rochii
cu trenă flenduroşii peşti
din mult mai calde mări) cu ochii
numai vedenii arăpeşti
(din care altele de-a valma
decurg): un caleidoscop
mi-i ochiul – precât umplu-mi palma
naive roiuri fără scop
(din care altele ’n de-o valmă
nasc): un lepidopteroscop
mi-i ochiul – cât mi-afluă-n palmă
naive roiuri fără scop
(din care…)
9.ȘI DACĂ tot suntem la Rilke, iată şi un verset definitoriu din „Cartea sărăciei şi a morţii” (trad. Ş. F., ed. Brumar, Timişoara, 2012):
Dă-i, Doamne, fiecărui’ propria-i moarte,
cea care,-n el, iubind sau suferind,
o viaţă întreagă va fi fost s-o poarte.
Căci doar o coajă suntem, nişte foi.
E moartea,-n fiecare dintre noi,
adevăratul fruct, – ea-i miezul lumii.
Dau fetele în mugure de dragul
acestuia şi cresc, cum din lăută
un lujer; bărbăţiei, îi trec pragul
băieţii; fetele se tem, – dar le ajută
femeile, ce ştiu ce-i aia teama
copilelor. De dragul său, la fel
rămân cele la care luat-am seama,
chiar dacă asta s-a-ntâmplat de mult…
Şi-o lume, pe-ndelete sau tumult,
ai construit în juru-acestui fruct
când cald, când frig fiindu-ţi,
scrumindu-te,-adiindu-ţi,
în sine-i ferecându-te. – În fruct
s-a strâns căldura inimii şi toată
lumina minţii, strălucind în noapte.
Ci îngerii-Ţi trecură ca păsările,-n gloată,
găsind că toate fructele-s necoapte.
ȘTEFAN FOARȚĂ este critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…