În principal, muzica lor este vocală, acompaniată de elemente de percuție nu foarte dezvoltate și de fluiere construite ad-hoc din plante pe care ei le cunosc foarte bine, liane, frunze… Atunci când muzica nu este interpretată în mișcare, ea devine repetitivă, obsesivă, acompaniind trecerea în transă, într-o nouă dimensiune care nu aparține lumii vizibile, lumii materiale. Această muzică nu trebuie să tulbure armonia pădurii, ea este ca o ploaie tropicală, ca o terapie a sufletului. Corpurile devin și ele instrumente prin loviri repetate ale diferitelor părți, tălpile picioarelor transformă pământul într-o tamburină imensă, prăfuită și înfundată.

Muzica lor nu este neapărat o muzică a divertismentului, ci este una care înlocuiește limbajul articulat pentru a comunica în mijlocul pădurii, pentru a-și exprima totala comuniune cu natura, reprezentată de plante și animale, unele confundându-se cu ei, constituindu-se în parteneri de vânătoare sau pradă. Dincolo de comunicare, la o analiză mai atentă, constatăm că ei nu imită sunetele naturii, ci le recreează, ducând mai departe sunetul binecunoscut într-o altă dimensiune, pe care noi o considerăm muzică. Conceptul de muzică le este complet străin. Sunetele, ritmurile reprezintă și încercarea de a-și comunica dorința de a fi împreună, pentru a constitui o familie, pregătesc o sărbătoare a sacrificiului unui animal care semnifică dispariția pericolului foamei etc. De asemenea, putem aminti „engbiti” care este alcătuit din două coarde agățate între gât și braț, unite de un băț. Instrumentul este ciupit cu ritmicitate, iar pe fundal femeile bat din palme și cântă sacadat. Această muzică face parte din ritualul vânătoarei la tribul Aka din Kongo. Este interesant faptul că vorbele din melodie nu laudă vânătoarea, ci femeile se amuză pe seama bărbaților care nu au fost circumciși.

Muzica pigmeilor este discretă și mult mai puțin zgomotoasă spre deosebire de muzica celorlalte popoare africane. Este produsă diferit de sexe, femeile cântă în contratimp, față de ritmul susținut al bărbaților, iar intervențiile pot fi făcute în funcție de vârstele actanților. Muzica lor este folosită și la funeralii. Într-un trib din Africa Centrală întâlnim muzică polifonică pe patru voci, bazată pe variațiuni, care dau senzația de continuă schimbare, dar și pe improvizație. Murmurul unei bătrâne poate să emoționeze, pentru că el exprimă toată cunoașterea tribului. Și muzica celor mici este interesantă, în măsura în care ei nu fac altceva decât să imite adulții, într-o încercare integratoare.

Când își construiesc adăpostul provizoriu ei murmură sau zumzăie ca un stup de albine, când fac focul ei suflă precum vântul printre arbori, când vin de la vânătoare muzica lor este exaltată, dar niciodată violentă. Aceasta este lipsită de reguli, bazându-se pe tradiții și pe improvizație, în cadrul unor ritmuri inspirate chiar de puținele unelte de care se folosesc. Ritmurile sunt departe de a fi brutale, ele au discreția care permite vocii să se manifeste în șoaptă. Această muzică jalonată de ritmuri are un spațiu al improvizației extrem de liber.

Pigmeii nu caută virtuozități, muzica nu reprezintă o forță prin care își doresc să se afirme în trib, ci putem spune că mai degrabă este un vehicul permanent de comuniune, de aceea consider că este o necesitate în menținerea echilibrului, în cadrul societății. Prin muzică și dans ei își afirmă identitatea și își transmit cunoștințele, iar dansurile solitare sau pe categorii de vârstă vorbesc de la sine despre respectul pe care îl au față de cei vârstnici, primii invitați să danseze, depozitarii cunoștințelor prin care au supraviețuit. Față de ei arată un profund respect.

MIHAI CONSTANTIN RANIN este regizor, scenograf, manager cultural și crede că a face teatru e ca și când în loc să plantezi un copac, plantezi o pădure…