De la fundament istoric la mișcare globala : Ben Hur și Quo vadis – itinerarul creștinilor

de Alina Nicoleta Polina

Literatura universală a completat, alături de reprezentările cinematografice, viziunea lumii creștine sub aspecte inedite și totuși rudimentare având în vedere circuitul cronologic pe care tranziția religioasă l-a urmat începând cu cristalizarea unei comunități specifice. Unul dintre fundamentele epice ale concepției creștine, cu puternice accente cultural-politice, dar și determinant ideologic, romanul Ben Hur este materialul confesional al contextului preliminar creștin reflectat în preeminența iudaică. Pe aceeași coordonată cronologică și cu aspecte social-politice, leitmotive și importanță doctrinară – Quo vadis – artistic și antinomic reprezentat – sugerează și autentifică perenitatea primei religii creștine, de ale cărei baze, idei, motive, teme și texte premergătoare se va ține cont în analitica sentimentului divin și în transformarea ideologică a credinței politeiste.
Cele două opere însumează caractere distincte, o imagine premeditată de idei și filozofii singulare, pe de o parte, primul relevând o idilică sursă culturală, parametrând impresii, convingeri și circumstanțe în spațiul desfășurării credinței, pe de altă parte, al doilea consolidează poziția primilor creștini în pofida dominației politice a unui conducător păgân persecutor.
În ce scop religia definește un popor, sub ce formă este transmisă ea în universul laic al unei lumi abundent ornamentată cu principii dihotomice divine și sociale, ce impact și ce consecințe își arogă acest panaceu al umanității în haoticul popoarelor supuse sunt câteva dintre interogațiile menite să suscite atenție, interes și totodată un complex sistem de gândire specific literarității autentice. Originile credinței creștine imerg dintr-o scindare a valorilor spirituale diversificate către o singularizare a trăirilor față de prezența unei entități supreme, a unui devotament tacit și nemijlocit, concretizat în practici inițial interzise. Religia cunoaște o evoluție destul de sinuoasă, în condițiile în care baza socială romană este determinată de aspectul politeist. Guvernările destul de severe, hegemonia unor popoare cu o instabilă organizare internă, propagarea credinței într-un mediu incert, subordonat idolatrizărilor și omagiilor către zei și creatori cu statut salvator oferă creștinătății o poziție de intrus în catalogul convingerilor religioase generale.
Lew Wallace, scriitor cu exemplară atitudine narativă, construiește, unitar și simbolic, contextul preliminar al creștinismului, prematur și totuși afabil asimilat de popoarele supuse. Iudeii, poporul ales, reprezintă axul acestei credințe, opțiunea față de acest popor fiind o enigmă subtil ilustrată de scriitor în incipitul romanului. Însă, prezența celor trei magi în Ierusalim, magi afiliați etnic unor civilizații care îmbrățișează creator noul și Adevărul, infirmă dedicația exclusivă a lui Dumnezeu față de iudei, căci acel sâmbure de credință, de speranță și de certitudine a împlinirii în mâinile Creatorului Unic îi unește pe cei trei binevestitori ai Nașterii Domnului. «Dumnezeu și revelația de care vorbea el fuseseră doar pentru iudei (…) “Nu, noi suntem poporul ales.” Răspunsul nu mi-a nimicit speranța. De ce și-ar limita un astfel de Dumnezeu iubirea și binefacerile la o singură țară, la o singură familie ? Am vrut tare mult să știu».
Romanul Ben Hur este construit clasic, preferându-se istorismul și ubicuitatea naratorului, distribuția acțiunii în capitole omogene cu referințe biografice consolidate de detaliul toponimic fiind o particularitate. Tehnic, el este compus pe planuri convergente, perimetrul politic și cultural fiind armonizat cu o poveste mistică în desfășurarea căreia personaje-martor acced la geneza Mântuitorului. Pe de altă parte, capodopera epică a polonezului Henryk Sienkiewicz – Quo vadis – un incontestabil și grăitor proces al sacrificiului uman întru plăsmuirea și transmiterea credinței creștine, dezvoltă o istorie și o realitate îndepărtată, o haotică reprezentare a trecutului scris sub stăpânirea divinizării laice, o panoramă exuberantă a unui tiran hedonist.
Cele două romane subscriu comparativismului ideologic, politic și contextual, reprezentând două unități etnice diferite: Iudeea – leagănul primilor creștini; Roma postchristiană – centrul opulenței materiale, condus de o personalitate cu gândire abominabilă. Dacă primul roman subscrie epocii contemporane Mântuitorului, credința în Dumnezeul Unic fiind o necunoscută accesibilă unei comunități restrânse, al doilea roman reprezintă postum asimilarea acestei credințe, ferm și insurmontabil, cu riscul continuării suprimării fizice a adepților ei. De la Irod la Nero, constanta punitivă certifică repulsia demnitarilor față de existența unei alte puteri decât personale, decizia lor priorizând asupra sorții supușilor. Ambele capodopere îmbină elementul ficțional cu cel real, descriptivismul și dialogismul fiind accesorii ale compoziției epice. Abordarea diacronică a elementului creștin este notabilă deoarece în ambele opere narative acesta implică modificări ale structurilor sociale și culturale, iar impactul lui este unul perpetuu.
Incipitul scrierii lui Wallace este referențial, descriind un mediu idilic, captivant, un cuib al unor povești interesante despre valori morale și civice care definesc umanitatea. Istorii personale, scene din viața unor indivizi care descind dintr-un neam sfânt, cu o evoluție miraculoasă, justițiară și amprentă divină, totul încununat de prezența fizică a Mântuitorului, tămăduitoare și salvatoare. Prezența celor trei magi reuni\i sub semnul divin – Steaua – în locul numit Betleem, precum și mențiunea conducerii lui Irod, actul său de cercetare și pruncucidere, detaliile biblice sunt armonios completate de cele realiste, semnalate de existența evreului Ben Hur. Protagonistul are un destin premeditat. Asistă la ceremonia procuratorului roman și este învinuit de tentativa de asasinare a lui Gratus, pricină din care este înlăturat de lângă mama și sora sa, aruncat în galera romană. De acolo, transformarea sa spirituală este generată de întâlnirea cu Mântuitorul care-i dă apă când eroul este înlănțuit, eveniment memorabil. Vâslaș agil și cu ținută nobilă, Ben Hur este simpatizat de tribunul Quintus Arrius care-l adoptă și-i oferă poziție socială. Firea sa răzbunătoare îl însoțește în acțiuni fără precedent: îl cunoaște pe Simonide, sclavul tatălui său, a cărui istorie este tumultuoasă și captivantă, pe fiica acestuia Esther, pe Malluch, pe șeicul Ilderim cel Generos, pe egipteanul Balthasar, unul dintre magi și pe fiica acestuia, Iras, toți cu aporturi benefice sau nu în existența eroului evreu. Dincolo de bogăție și de statut, Ben Hur insistă asupra căutării mamei și surorii sale, dar este și profund dedicat protejării Regelui Iudeilor de care fusese inconștient captivat încă din momentul primei interacțiuni cu Acesta. De la alura evreiască nobilă, firească, candid afișată în convorbirile cu Messala, prietenul său din copilărie – ajuns soldat roman cu caracter infatuat, Ben Hur tânjește la un temperament mult mai dur, pe care-l va cizela în întreaga sa aventură.

ALINA NICOLETA POLINA este absolventă a Universității Pitești, Facultatea de Litere, iar pasiunea sa este critica literară; a mai publicat în revista CLIMATE LITERARE…