de Mc. RANIN
Regretatul meu profesor de arta regiei și teatru, Mihai Dimiu, vorbea adesea pe această temă. Pe atunci nici nu bănuiam că-mi trasa o cale pe care aveam s-o bătătoresc aproape spectacol de spectacol.
Nu e nimic nou în încercarea de a gândi un spectacol ca pe un tot unitar, de la afiș, caiet-program, vitrine și până la holul teatrului. Acest lucru a fost făcut și de mulți alți creatori români în jurul propriilor spectacole ( Ion Sava, V.I. Popa, Penciulescu ). Dovada o găsim în caietele lor, care luminează în noaptea căutărilor neliniștite.
Actul teatral se dovedește o structură complexă în care elementele se îmbină osmotic, se condiționează, se armonizează. Intenția creatorului este de a încerca să-și pregătească virtualul spectacol pentru întâlnirea cu opera sa. Această întâlnire nu trebuie să fie întâmplătoare, căci poate dăuna și operei și spectatorului rătăcit, îndepărtat de multă vreme de teatru. E de datoria creatorului să inducă tresăriri de conștiință în spectator, căci pe acest teren zguduit, modificat, receptarea se face cu o mai mare ușurință, indiferent de calea (tragică sau comică) aleasă.
Renunțând la violență, acționând cu mijloace discrete (afișul trebuie să cheme ochiul, nu să-l lovească frivol ș.a.) încercăm să sugerăm spectatorului drumul pe care îl are de parcurs spre un anumit spectacol. Imaginea teatrală ține de imaginația creatorului. Ea se va reflecta în fragmente (afiș, vitrină, hol) care adunate, dau un tot, care nu este altceva decât imaginea globală gândită de regizor pentru spectacolul său. Dacă rămânem neputincioși în fața multor elemente pentru a căror modificare nu avem calitatea și timpul să intervenim atunci… ne rămâne holul, acest spațiu de trecere, primul loc teatral. El nu trebuie să ofere o imagine șoc spectatorului, nici chiar celui inițiat. Un hol purgatoriu nu trebuie să ascundă lipsa lui de personalitate. Când am montat „Capul de rățoi” al lui G. Ciprian, în holul destul de agreabil al studioului I.A.T.C. placat cu marmură și ornat cu draperii de catifea, pe panouri speciale s-au așezat fotografii de epocă, reviste îngălbenite de vreme și, pe măsuțe, patefoane cu discuri pentru toate gusturile, fise de ruletă… Voci, deja uitate, umpleau sonor spațiul acela, nedumerind tinerii și emoționând bătrânii. La Sibiu, primul spectacol, „Nisipuri mișcătoare” îmi prilejuia o introducere în atmosferă. Holul devenea o prelungire a imaginii scenice: un atelier cu statui bizare și mobile împachetate ( a la Cristo ), care prin absența sculptorului creau o stare de neliniște, propice desfășurării ritualului de sacrificiu. ( Revista „Transilvania”, n.5/86, remarca acest nou spațiu ).
Chiar dacă spectatorii și cronicarii au trecut ușor peste procedeul nostru, nu înseamnă că acesta nu-și va atinge, în timp, scopul. Această învăluire de obiecte din trecut, de actori care evocă umbre în costume uitate, această muzică străină acum auzului nostru ( lovit de sunete electronice violente și ritmuri africane ), această învăluire aparține numai spectacolului, ea se face calm, fără ostentație.
Spectacolul începe înainte de spectacol și asta se simte în oraș prin zvonuri, afișe, toalete, preocupări. Seara premierei este sărbătoarea urbei. Spectacolul nu se sfârșește odată cu spectacolul, cu lăsarea cortinei; frânturi de imagini, gesturi, replici, emoții se transmit o vreme în chip de ecou și printre oameni… Aceste ecouri răspund și peste ani… Opera vrea parcă să mai trăiască și dincolo de scenă, în suflete… Uneori reușește.
(Textul este preluat din revista FORMA, nr.15/2014)
MIHAI CONSTANTIN RANIN este regizor, scenograf, manager cultural și crede că a face teatru e ca și când în loc să plantezi un copac, plantezi o pădure…