Adrenalina are chipul morţii

de Ioan VIŞTEA

1.

Ioan_VişteaTotul începuse într-o zi obişnuită de iarnă. Ninsese mult, fără întrerupere o săptămână întreagă şi în urma ninsorii casele şi copacii păreau îngropate sub o imensă căciulă. Apoi, un soare blând, căzut la pace cu gerul, îi luă locul făcând din ea o zi numai bună de săniuş, ca de fiecare dată când se aduna destulă zăpadă pe dealul ce mărginea aşezarea. Privită de departe, se vedea cum şoseaua, şerpuind printre molizi şi foioase, despică spinarea dealului în două, pentru ca odată ajunsă în vârf să se oprească în poarta unei mânăstiri seculare. Pe dreapta, povârnişul se frângea dintr-o dată de mijloc într-o mică poiană, în fapt, o scurtă respiraţie geologică între vârful inaccesibil şi restul pantei, lină, lipsită de primejdii, bătătorită acum de tălpicile săniilor şi bocancii mulţimii de toate vârstele.

Din ceata gălăgioasă se desprinse un băieţel, să fi avut cam opt ani. Trupul era de copil, dar intensitatea privirii concentrată într-un punct fix ca şi când ar fi urmărit cu ochii minţii un scop anume, conturat cu precizie, îl făcea mai matur decât vârsta. Se uită cu hotărâre de-a lungul dealului, îl măsură cu o voioşie nefirească împrejurării, apucă şi trase cu putere sania după el. Se opinti cu toată forţa de care era în stare, pe carâmbi şi ramele încălţărilor şi după o trântă pe viaţă şi pe moarte cu nămeţii ridicaţi ca un perete potrivnic, îşi croi drum până în creştetul dealului. De acolo se zărea tot oraşul. Zăcea fără suflare, parcă copleşit de surpriza că o uriaşă avalanşă de zăpadă îi căzuse pe neaşteptate în cap de pe crestele norilor. Respira doar prin turnurile câtorva fabrici scoţând când mingii, când rotocoale de fum nemişcate, suspendate în aerul tare. Iar el era la înălţimea lor, îmbătat de convingerea că ar fi putut atinge cu mâna orizontul în oricare parte ar fi vrut.

O bucurie fără seamăn îl cuprinse la gândul că, de vreme ce era singurul care se încumetase acolo, ar fi putut face tot ce i-ar fi trecut prin minte: bunăoară să strige, să cuprindă nemărginirea de zăpadă şi fum, să zboare. Şi chiar zbură pe sania devenită un cal nărăvaş, sălta pe relieful vălurit al pantei cu viteză ameţitoare de credeai că îndată o să se facă una cu zăpada într-un bulgăre prăvălit peste vale. Dar, nu! Ocolea sau lua pieptiş tăpşanele, evita în ultima clipă cioturile vechii păduri şi deşi simţea sub el sania cum ar vrea să-l arunce, rămase pe ea cu o voinţă mai mare decât legile fizicii. Îşi încordă picioarele, frână şi se opri la baza pârtiei într-o perdea diafană de omăt în care se vedeau culorile curcubeului. Manevrase sania cu o asemenea îndemânare, iar pe deasupra dovedise un curaj de-a dreptul nebun, că puştiul lăsă asistenţa cu gura căscată. De câte ori urcase şi coborâse în ziua aceea, lumea îl privea cu admiraţie mută însă el trecea printre ei cu aerul cel mai firesc cu putinţă al unuia preocupat cu încăpăţânare doar de îndeletnicirile lui, chiar dacă erau doar o joacă.

În primăvara ce urmă întâmplării, băiatul mai avu un prilej de extaz. Venise în oraş o companie ce montase pe maidanul destinat de obicei circului un parc ambulant de distracţii. Piesa de rezistenţă era o uriaşă instalaţie din oţel pe şine. Semăna cu un şarpe, numai că ridicat vertical cam la 30 de metri deasupra solului, încolăcit într-o succesiune de urcuşuri şi goluri abrupte ce dădeau fiori doar privindu-le. Nu şi băiatului însă! Acolo sus, era în elementul său şi prietenul gravitaţiei fără să simtă nici cel mai mic rău sau frică. O săptămână cât rămăsese instalaţia în oraş, aproape că nu se dezlipise de ea, cu toată împotrivirea părinţilor, surescitat de noutatea întâmplării. Mai în glumă, mai în serios, unul din mecanicii instalaţiei observă într-o zi: „Păcat că ăsta mic s-a născut târziu. Altminteri, aselenizarea ar fi fost floare la ureche pentru el!”

Totuşi, pe zi ce trecea, ai lui se arătau tot mai îngrijoraţi de înclinaţiile băiatului în care, nu-i aşa?, orice inimă de părinte vede mai degrabă primejdiile, apoi necazurile ce ar putea să le nască. Mai aflară şi că în ultima excursie făcută cu şcoala în Bucureşti se desprinse de grup, pe furiş, pentru a se arunca cu banda elastică din turnul înalt cât 20 de etaje, încât atmosfera în casă luă foc. Sigur, nu era doar faptul că putea avea probleme la şcoală, dar Doamne fereşte!, se putea întâmpla cu el ce-i mai rău. Asculta cu ochi mici, buclucaşi, fără să spună nimic, încât vorbele parcă se loveau de pereţi. Maică-sa tot mai credea că o să-i aducă argumentul hotărâtor. Aveau un prieten de familie, medic şi dintr-acolo spera ea să vină salvarea. Numai că doctorul, când află pricina supărării, se destinse într-un zâmbet larg, trădând îngăduinţa pentru ceea ce i se părea a fi doar o toană a vârstei:

– Cucoană, zi mersi că nu e claustrofob, agorafob sau suferind de înălţime! Îţi spun eu, e caz rar la noi, pârliţii de pământeni. Lasă-l să-şi consume energiile, poate cu timpul, o să-i treacă şi o să se potolească, îşi dădu cu părerea doctorul.

Dar nu erau semne că previziunile lui se vor împlini prea curând. Vedeau bine că băiatul, poate genetic, poate dobândit Dumnezeu ştie cum, avea microbul aventurii în sânge. Şi pentru că nu vroiau să-şi facă viaţa un chin, încurajată de viziunea optimistă a medicului, dar mai ales, impulsionată de forţa secretă, abia bănuită a sorţii, în cele din urmă familia se lăsă păgubaşă, cedă. Mai bine zis, se dădu pe mâna destinului cu care, se ştie, nu ai cum să lupţi. Lăsară, deci, lucrurile să-şi urmeze cursul în matca ce amestecă laolaltă, deopotrivă martori şi făptuitori, temerari şi fricoşi, răi şi buni.

Aşa, descătuşat de oprelişti, la zece ani, băiatul ajunse cel mai tânăr deltaplanist. În scurt timp, se lansă de pe cele mai înalte piscuri montane ale ţării, cu uşurinţa cu care alţii săreau coarda în curtea şcolii. Şi tot atunci, începu alpinismul pentru care, cu adevărat, simţea o chemare aparte. La cincisprezece ani coborâse deja cu barca pneumatică pe cele mai tumultoase râuri de munte din perimetrul Balcanilor, iar imediat ce îşi luă majoratul, cu brevetul de pilot în buzunar, nu mai miră pe nimeni că deveni un planorist şi un paraşutist desăvârşit căruia nici specialiştii nu-i găseau vreun cusur. Acrobaţiile sale lăsau cu respiraţia oprită mulţimea de curioşi – mici puncte multicolore – adunată ca în ziua aceea la săniuş. Numai că acum, zbura cu adevărat, chiar zbura.

Avusese în anii aceştia şi un accident destul de urât de pe urma căruia se alesese cu o tijă metalică în picior, dar trecuse cu seninătate peste asta. Toate suferinţele îndurate păleau în faţa bucuriei nespuse de a se lăsa purtat de provocările şi chemările vieţii. Gustul libertăţii depline, dacă trebuia să aibă un preţ, el şi-l asuma cu dragă inimă. Şi peste toate, creştea. Fizicul său începea, uşor, uşor, să părăsească corsetul fragil al pubertăţii. Mai întâi oasele, până mai ieri firave „ca la zburătoare” îl tachinau adesea ai săi, se lungiră pe nesimţite aproape, susţinând acum o carnaţie pe a cărei muşchiulatură se citeau toate urmele”nebuniilor” sale. Îşi purta părul lins, dat pe state, prins într-o mică coadă de cal, iar pomeţii proeminenţi, ca toată faţa de altfel, le lăsă invadate de tuleie subţiri ce promiteau ca foarte curând să devină ţepoase. Privindu-l, îţi dădeai seama că schimbarea era mai profundă. El însuşi simţea cum, acolo, în adâncul sufletului pregătit pentru toate revelaţiile şi încercările, se zbătea, dădea din coate, îl copleşea cu irepresibila nevoie de a ieşi la lumină.

Neavând cui să se destăinuie, făcuse tabu din gândurile care dădeau năvală, dar şi din hotărârea ce tocmai o luase în taină. Prieteni avea puţini, nu-i legau prea multe în comun. Cât despre ai săi, în afară de faptul că îi exasperase cu încăpăţânarea şi firea sa introvertită, nu-i implicase niciodată în trăirile sale, cu atât mai puţin în proiecte. Aşa că era mai bine, îşi spunea, să evite torentul de lacrimi, scenele ce ar fi premers despărţirii, hotărând să nu facă pe nimeni părtaş la „marea evadare” cum îi plăcea s-o numească. La douăzeci de ani, cu povara asta şi dulce şi amară în suflet, îşi întrerupse studiile de istorie-geografie, îşi făcu bagajul şi plecă. Se înrolă în Legiunea Franceză.

2.

De câte ori se gândise la felul cum va arăta căderea dintr-o realitate în alta, singura imagine la îndemână era să şi-o închipuie ca pe o trecere lină, ceva ce ar semăna cu zborul planat cu paraşuta când perspectiva, lipsită la început de repere şi de substanţă, îşi recapătă treptat dimensiunea reală odată ce casele, copacii, lanul sau arătura din marginea şoselei revin la scara de 1/1. De data asta, paraşuta imaginară se închise deodată cam la zece metri de sol şi el se rostogoli cu putere pe nisipul fierbinte al Saharei algeriene. În loc de case, doar Fortul dureros de alb, ridicat pe un promontoriu, cu zidurile bătute zi şi noapte de valurile nesfârşite de dune ca o oaste vrăjmaşă. Păstra intact vechiul său aer colonial între stabiliment european de odihnă şi cazemată maură. Cu timpul, i se adăugase o anexă ce ieşea imediat din peisaj în lipsa oricărei încercări de a o armoniza cât de cât cu înfăţişarea originară a Fortului. Acolo, avea să afle, erau corpul de gardă şi popota, austeră dar primitoare, mai ales dacă te gândeai la mirosurile ce veneau dinspre ea. Intrarea în Fort era precedată de un careu larg, pavat cu granit de culoarea vinetei, în contrast cu firele de nisip ce-l măturau neîncetat. Dar lucrul care îl surprindea cel mai tare era fântâna din mijlocul careului, cu roată ţi lanţ, cu ghizdul înalt, ros de vreme, cum văzuse cu miile în satele româneşti, numai că prezenţa ei acolo, în singurul loc din lume unde apa era mai scumpă decât aurul, i se părea o adevărată minune.

De când sosise cu alţi zece răcani, toţi de naţionalităţi diferite, zilele se târau întocmai unui şarpe veninos pândind la fiecare pas muşcătura fatală. Sergentul Bouvet pe mâna căruia intraseră, chiar graseia sâsâind cuvintele pe sub mustaţa arsă, decolorată de soare, asemenea şarpelui. De cum deschidea gura, ştiai că în secunda următoare urma să scuipe săgeţi otrăvite înfipte în creier. Urla ca un apucat, din senin şi cu orice prilej, încât la el, cu adevărat, se vedea cel mai bine efectul dezastruos, halucinant al insolaţiei zilnice. Şi singura cale, nu să-l domoleşti, ci, dimpotrivă, să-l scoţi din sărite, era să-i arăţi că toate ordinele şi comenzile sale erau pentru tine un fleac. Însă cu ce eforturi! Pentru că între duritatea instrucţiei şi ostilitatea naturii, nu era de ales. Le aveai, vrând, nevrând, pe amândouă. Întâi soarele, mai nemilos ca sergentul. De la prima licărire a zilei, ar fi fost nefiresc să spui despre el că răsare. Nu! Pur şi simplu se prăvălea din înalt ca o cascadă în flăcări, fără semne prevestitoare. Făcea aerul să vibreze continuu de la o zare la alta şi din nisipul ca şi lichefiat sub picioare, o plită cu cărbuni încinşi demnă de răzbunările inchiziţiei. Vântul venit şi el în rafale la fel de fierbinţi întregea peisajul lunar de coşmar. Cu timpul, învăţase să-i recunoască apariţia de felină perfidă. Venea tip-til cu o respiraţie slabă, bolnavă, apoi, parcă expulzat dintr-un cazan sub presiune, se îngrămădea în mii de pâlnii ceţoase până ce nu mai zăreai nimic la doi paşi. Tot atunci, un bici împletit din nisip şi sudoare te plesnea peste faţă, se lipea de pleoape, de păr şi de buze, îl simţeai în ochi, în plămâni, gata să toarne, să te umple cu totul până ai fi devenit un manechin împăiat cu nisip. Nu lăsa nimic neatins, neschimbat. Pe locul unde în urmă cu o zi era o întindere abia vălurită, în dimineaţa următoare apăreau dromadere uriaşe din nisip mişcător, în scurt timp destrămate şi ele în fuioare ce curgeau de-a lungul înnebunitoarei clepsidre ca o apă sticloasă. Numai biuta împănată cu nisip şi cu pietre la vreo trei kilometri în spatele fortului, rămânea neclintită. Era Golgota lor zilnică – o pantă la patruzeci şi cinci de grade, înaltă de cincizeci de metri pe care trebuia să o urci de atâtea ori cât avea înălţimea, cu rucsacul în spate în care atârnau treizeci de kilograme de pietre. Aşa începea ziua. În fiecare dimineaţă se întreba, mai mult ca un exerciţiu mental şi retoric, de ce oare toate lucrurile grave, din cele făcute să lase o amprentă în tine de neşters, încep prin a părea inutile? Dar nu era timp de răspunsuri pentru că mai înainte de a stoarce şi ultima picătură de vlagă, căldura îţi lua minţile. Urcai şi urcai până când picioarele refuzau să te mai asculte. Un plumb topit se scurgea în bocanci şi rămâneai locului lipsit de voinţă, aşteptând să dispari, nici nu mai conta unde şi cum, numai nu săgetat de privirile sergentului care îţi ardeau ceafa. „Hai omule! Hai!”, se încurajau pe tăcute. Şi deodată te urneai din nou, nu-ţi dădeai seama cum căci nu erai tu ci robotul, maşinăria aceea din tine de urcat, de coborât şi de respirat funcţionând instinctiv în pustiul solar. Te opreai, duceai mâna la şold, te linişteai: regăseai singurul aliat de nădejde acolo, bidonul cu apă. Dacă nu aveai grijă să-l umpli de trei ori pe zi când venea sacagiul, erai mort. Apoi, drumul de întors, exerciţiile la bară, flotările, marşul forţat douăzeci de kilometri dus şi douăzeci întors, toate cu aceeaşi raniţă care-ţi izbea plămânii în spate. Apoi, bolovanul acela încins, rostogolit peste linia orizontului, brusc, întocmai cum apăruse, seara, careul, mâncarea care nu mai avea gust şi culoare, nimic, apoi somnul greu, plin de gemete şi sergentul în vis perorând sub mustaţă:”Ce credeai soldule!? Că-i o joacă? Aşa începe, mă, cariera unui legionar de elită!”.

Culmea era că în felul său idiot şi tiranic, sergentul avea dreptate. Cine rezista, bine! Cine nu, avea clopotul plantat în apropierea fântânii. O bătaie în el însemna că ai ajuns la capătul puterilor, că ai atins limita dincolo de care n-ar fi urmat decât demenţa sau moartea.
Atunci, Legiunea îţi reda libertatea. Aceeaşi libertate care te împinsese, te ademenise acolo…

Îl urau pentru că simpla lui prezenţă însemna că şi iadul avea alternativă şi că puteai să-l părăseşti printr-un singur dangăt de clopot. Cel mai înţelept era să te prefaci că nu-l vezi. Numai că el vroia să joace cinstit. Pusese un pariu cu sine şi singura variantă era să-l câştige, nu conta în ce fel, scrâşnind din dinţi, jupuindu-şi trei rânduri de piei la nevoie, numai să reziste. Putea să atârne mult şi bine, provocator, sclipind în lumina soarelui, n-o să se atingă de el niciodată. Aşa că dacă clopotul ar fi avut ochi, se putea spune că îl privea chiar aşa, drept în ochi, spunându-i exact ce îi spunea şi sergentului în gând tot mai des:”S-o crezi tu că o să-mi vi de hac, jigodia dracului!”. Iar, în ultima vreme, sergentul se purta de parcă îi ghicise gândurile. Îl luase în vizor. Una, două îl scotea la apel, era cel dintâi la pedepse şi plantoane, devenise ţinta lui preferată. Nu avea de unde să ştie că îşi încărcase bateriile cu multă îndârjire şi pe deasupra cu o doză suficientă de nepăsare, atâta cât să-l facă imun la şicane.

Într-o noapte, sergentul îl trezi din somn pe la două. Îi dădu reper biuta, zece urcări şi zece coborâri fără altă explicaţie. Să meargă înainte, zise sergentul, că o să-l urmeze îndată şi el. Îşi luă crucea de raniţă în spinare şi ieşi. Era o noapte cât se poate de calmă, dar din poteca lăsată cu doar câteva ore mai devreme de trupă nu mai era nici urmă. Dispăruse, surpată, ştearsă din memoria locului. Trebuia s-o refacă cu paşi grei, apăsaţi. Şi era frig. Un frig cumplit, uscat, pătrunzător, încât nisipul scrâşnind sub picioare şi mai ales aerul arau acum cu totul la antipodul zilei, cotropite de ger. Puteai crede că noaptea pământul se răsucea în somn şi axa lui făcea Tropicele să se aplece spre Pol turtind într-atât bolta cerului că toate constelaţiile şi Luna, parcă mărite cu lupa, urmau dintr-o clipă în alta să-ţi cadă în cap ca tot atâtea sloiuri de gheaţă.

Urcase şi coborâse de câteva ori. Îşi trăgea sufletul ajuns în vârful crestei când, privind de cealaltă parte abruptă a biutei, vedea clar: era ziuă şi o pajişte verde, neverosimil de verde, mărginită de un lăstăriş de aluni umplea valea chiar acolo sub el. Un soare ca de început de primăvară punea comprese de rouă pe iarbă şi pe frunzele pomilor foşnind uşor într-o abia perceptibilă adiere. Imediat, dând crengile lăstărişului pitic la o parte, apăru o fată făcându-i semne energice cu mâna. Avea un păr de culoarea mierii, pieptănat cu cărare pe mijloc, un obraz plin, mat, cu o uşoară spuzeală de soare şi vânt pe el. Continua să-şi fluture mâna, strigând ca şi cum i-ar fi fost teamă că ar putea trece neobservată.

– Dă-ţi drumul! Haide, dă-ţi drumul! Coboară! o auzea foarte clar. Te aştept! Tu nu vezi că te aştept? striga ea de zor.
– N-am aripile la mine! zise el. Le-am lăsat acasă. Sau le-am avut, nu mai ştiu, pesemne că mi le-a ars, mi le-a topit soarele ăsta!
– De ce, dragule, că e cât se poate de blând. Abia a venit primăvara. Hai, vino, mai zise ea.
– Aş veni, dar…Nu ştii povestea? silabisi rar să se facă înţeles şi în clipa următoare se auzi strigat. Sergentul îl aştepta la poalele biutei cu mâinile la spate, cu picioarele depărtate într-un semişpagat.

Se uită în lungul pantei, dar pajiştea, fata, tot peisajul de vis se şterseră ca urmele paşilor pe nisipul potecii.

3.

De la noaptea aceea trecuseră câteva luni. Două anotimpuri sub zodia aceluiaşi soare nemilos se schimbară între ele. Două cicluri de instrucţie se succedară, anevoioase şi dure, dar el tot nu găsi vreo semnificaţie visului.
…………………………………………………………………………………………………

(fragment de nuvelă)