Și au fost „sărbători fericite”… Paștele e sărbătoarea mea preferată, probabil din momentul în care granițele dintre copilărie și maturitate au început să se împletească.

Nuanțele de verde începeau să se amestece în copacii din jurul blocului, zilele începeau să fie mai lungi și soarele să le încălzească. Mai era și mirosul acela proaspăt, înțepător, de pământ umed și de flori timpurii, amestecat cu emoția așteptării. Săptămâna Patimilor era lungă, plină de evenimente, de pregătiri: curățenia, gătitul, slujbele de la biserică. În noaptea Învierii, pe stradă era liniște, în casă era curat și mirosea frumos. Drumul spre biserică era emoționant, iar slujba începea în nopți senine, călduțe. Uneori ploua și era răcoare, dar nu conta. Cu toții așteptam minunea care avea să ne aducă lumină.

Acum, copacii au fost alții, dar nuanțele frunzelor lor nu s-au schimbat. Pământul mirosea la fel după ploaie, pregătirile au fost, în mare, aceleași. Ritmul zilelor a fost mai rapid, dar Paștele a venit în aceeași duminică de primăvară. La miezul nopții aceeași lumină ne-a aprins lumânările.

Cred că Paștele e cu adevărat miraculos, pentru că toate aceste trăiri care se repetă în fiecare an sunt diferite, dar mereu aceleași. Chiar dacă suntem triști sau ducem dorul cuiva drag, sau fizic nu suntem împreună cu ai noștri, miracolul de la miezul nopții ne aduce împreună, granițele sufletului trec dincolo de trăirile reale, noaptea se luminează, sufletele la fel.

CĂTĂLINA  CRISTACHE  este absolventă de limbi moderne la Universitatea București și de masterat în comunicare la SNSPA, dar și de CARABELLA târgovișteană…