Epoca prolifică a creaţiei lui Saramago este exemplificată de maniera inedită a scriitorului de-a sugera importanţa fiecărui discurs. Indubitabil, forţa sa inventivă este nemărginită. Conduita sa stilistică este magistrală. Contextul narativ este epatant. Saramago construieşte şi demitizează prin puterea convingerilor sale. Cu toate acestea, implementează identitatea textului. O identitate generată de posibilitatea existenţei alternative. Romanele, care vor succeda stilul avangardist tânăr, vor segmenta prin tematică, orizontul abordării şi meticulozitatea planului focalizării unei perioade emblematice – matură în existenţa sa culturală: epoca marilor esee istorice. Trilogia narativă istorică: “Memorialul mănăstirii”, “Anul morţii lui Ricardo Reis” şi “Istoria asediului Lisabonei”consacră polivalenţa materiei sale literare. Saramago intenţionează să ofere publicului său o nouă viziune: origine şi identitate, singularitate şi destin. Frizând naturalismul referenţial, autorul utilizează simbolurile, esotericul, legenda, mitul şi alcătuieşte exuberant o pagină alegorică prin care demonstrează apartenenţa la propria naţie. În lipsa unei amprente naţionaliste – etnice, un scriitor nu-şi întregeşte creaţia. Saramago a sondat genezele, a reţinut gloriile şi a reuşit să administreze corect tendinţa sa creatoare prin ambivalenţa istorie–realitate. “Memorialul mănăstirii” – roman graţie căruia autorul a fost distins cu premiul Nobel pentru Literatură în 1998 – reprezintă un episod narativ vast pe care acesta îl deleagă în viaţa sa literară sub auspiciul dualităţii istorie–ficţiune.

Nu este prima tentativă narativă de acest gen. Mimeticul este mitizat aici, este speculat prin elementele referenţiale pe care Saramago le inaugurează: religiozitate, geneză şi perspectivă auctorială colectivă exponenţială. Un context istoric indus şi o poveste miraculos–hiperbolică. Esenţa unui basm contemporan, cu un consecvent iz ancestral.

Perspectiva narativă este stereotipică: Saramago alcătuieşte diegeza pe care o distribuie în mai multe planuri adiacente, ilustrând privilegiat monarhia, clericul şi simplitatea umană binecuvântată cu miraculoasa iubire. Dincolo de aceste motive literare dominante, ironia subtilă şi maliţioasă premeditată va anima discursul autorului. Acesta creează o atmosferă mitică în care lectorul ia cunoştinţă de aspectele istorice, civice şi religioase ale epocii portugheze. Domnia lui Dom Joao al V-lea este axul temporal al naraţiunii. Moravurile, preeminenţa religioasă precum şi menţiunile detaliate ale vieţii de curte regală sunt butaforia planului istoric pe care Saramago îl concretizează simultan cu planul actanţial în care le desemnează pe cele două personaje–umbră ale convingerilor sale sociale: Blimunda şi Baltasar, două nume simbolice alături de care părintele Bartolomeo Lourencao reprezintă mentorul spiritual dar şi elementul de veridicitate al actelor de inventică medievală.

Construind un plan narativ al cărui centru actanţial este bărbatul ciung, însemnat, Saramago propulsează discursul în perimetrul legendar evocator. Asemeni unui corifeu prozaic modern, scriitorul elogiază figura salutară a eroului său: “Acesta care, judecând după înfăţişarea-i semeaţă, sabia ce i se leagănă la şold şi straiele desperecheate, deşi desculţ, pare soldat, este Baltasar Mateus Şapte Sori. A fost lăsat la vatră, nemaifiind de folos în armată, după ce i-au retezat de la încheietură mâna stângă, sfârtecată de un glonţ în afara fortăreţei de la Jerez de la Caballeros, în timpul marelui asalt pe care l-am dat cu unsprezece mii de oameni, anul trecut”.

Figura legendară a bravului soldat este hiperbolic ilustrată. Neinspirând milă din pricina handicapului fizic, eroul este admirabil prezentat, procurându-şi “cârligul şi ţăpuşa, pe care le comandase din capriciul de a avea două mâini stângi”, astfel că simularea normalităţii este pertinentă. Impresionantă viziune bucolică a lui Saramago. Periplul eroului este marcat de aserţiuni lejere, de evocări senine şi luminoase ale drumului, precum şi de subtile accente ironice, amare, cu consecinţe morale.

Contextul istoric este compus de elemente circumstanţiale cu încărcătură autentică. Simularea realităţii, efectul moravurilor vremii, secolul XVIII presărat cu o anevoioasă mărturie dramatică a sensului Bisericii în ascensiune, prin invocările brutale ale Inchiziţiei oferă lectorului o frescă a vremii respective. Astfel, dincolo de performanţa narativă evocatoare, permisă de recurenţa trecutului simplu istoric, legendar, autorul portughez consemnează evenimente care îmbracă civilizaţia vremii în haina mitică. Totodată, oferă şi o perpectivă amplă, prin crearea proprie a unei atmosfere narative ancestrale, complexe, unde va nota elementul său percutant, propagator al temei sale literare: istoria povestită.

Autorul consolidează prin discurs un nucleu narativ. Îl solidifică prin eficienţa faptelor precizate, dar îl şi identifică prin referinţele indispensabile. Istoria, în viziunea lui Saramago este un izvor ce-i permite să creeze, să disocieze ficţiunea şi s-o topească, chiar în materia autentică a acestei istorii, la el fiind relatată polimorfic. Revenind la conţinutul narativ al “Mănăstirii”, creativitatea autorului este infinită. La nivel topic, Saramago excelează în complexitate. Fraze exhaustive, dense, inversiuni care deconcertează, abundenţa lexicală fiind criteriul expunerii sale narative. Exigenţa toponimică este apreciabilă, Saramago creînd astfel un context istoric veridic. Domnia regelui, cruciadele şi construirea mănăstirii întăresc caracteristica realistă a romanului său premiat. Frugalitatea meselor, mediocul popasurilor, suferinţa fizică din pricina mâinii de fier, precum şi gesturile umanitare configurează itinerariul personajului. Intuitiv, Saramago reuşeşte să argumenteze, să clarifice şi să determine congnitiv orizontul lectorului său. Îl ademeneşte în centrul discursului, dar tot el îl corectează în prisma gândurilor sale, raţional, nedându-i răgaz să se alieneze.

Pornind de la simbolul Inchiziţiei, Saramago a alcătuit o alteritate referenţială a istoriei. Invocarea acestei discipline punitive a Bisericii îi face discursul credibil. Abundenţa informaţiei, efectul kinestezic al ritualurilor eretice, procesiunile publice, relatate minuţios cu evidente argumente şi brutale comentarii apropie materia narativă de discursul secolului respectiv, integrând contextul istoric referit la contextul istoric “de referinţă”.

Episodul “autodafelor” – “zi de veselie generală, la care “NU SE VA DUCE REINA MARIA ANA” este simbolic demonstrat pentru a exprima indirect opinia scriitorului faţă de rigiditatea Bisericii, implicit a formelor clericale existente în acel luminat secol. Conspecţia ritualului, prezenţa simbolurilor vestimentare care vor elucida soarta condamnaţilor fac nota unei informări preliminare asupra cutumelor religioase, dar şi asupra evoluţiei civile a portughezilor. “(…) oraşul ieşind din case, revărsându-se pe străzi şi-n pieţe, coborând pe coline (…) ca să privească cum sunt executaţi evreii şi creştinii noi, ereticii şi vrăjitorii, pe lângă cazurile mai puţin obişnuite şi mai greu de cumpănit, precum cele de sodomie şi molinism, ademenirea femeilor de către feţele bisericeşti, şi alte mărunţişuri pasibile de surghiun sau de rug.”

Saramago nu ezită să incrimineze postura indecentă a clericilor care păcătuiesc şi sunt pedepsiţi public. Un anumit preot care declară că e în slujba Sfântului Oficiu, se proclama eretic şi evreu ,,(…) care s-a născut şi trăit în Portel, unde se prefăcea că are viziuni ca să fie luat drept sfânt, şi tămăduia blagoslovind cu descântece şi cruci, şi alte superstiţii asemănătoare, închipuiţi-vă, ca şi cum el ar fi fost cel dintâi, iar acela e părintele Antonio Teixeira de Sousa, condamnat pentru vina de a fi solicitat femei, manieră canonică de a spune că le pipăia şi preacurvea cu ele începând, se înţelege, cu vorbele în confesional şi terminând cu actul carnal.”

Scriitorul alege confesionalul pentru a credibiliza discursul. Evenimentul autodafelor este rememorat subiectiv de personajul colportor “Sebastian Maria de Jesus” care este mandatat să expună poveştile celor condamnaţi incluzându-se printre ei. Personajul este asemeni unui cerber sacrificat. Vede în mulţime şi gândurile sale sunt verbalizate original de către autor: “Blimunda, Blimunda, fata mea, şi ea m-a văzut dar nu poate vorbi, trebuie să se prefacă sau că nu mă cunoaşte, sau mă dispreţuieşte, mama vrăjitoare şi păgână, chiar dacă numai un sfert, acum m-a văzut, alături de ea se află părintele Bartolomeu Lourencao, nu vorbi, Blimunda, priveşte numai, priveşte cu ochii tăi ce totul pot să vadă, iar bărbatul acela cine o fi, atât de înalt, care stă lângă Blimunda şi nu ştie, ah, nu ştie cine e el, de unde vine, ce se va alege de ei, ah, puterea mea, după haine soldat, după chip alungat, cu braţ retezat, rămâi cu bine, Blimunda, n-o să te mai văd niciodată, iar Blimunda îi spuse părintelui, Iată, trece mama mea, şi, întorcându-se către bărbatul înalt de lângă ea, întrebă, Care ţi-e numele, iar bărbatul răspunse firesc, recunoscând dreptul acestei femei de-a pune întrebări, Baltasar Mateus, mi se spune şi Şapte Sori”.

Liantul produs între cei doi, finalul procesiunii, totul se estompează. Saramago creează un moment narativ-nucleu, epurând simbolurile şi accentuând importanţa lui prin apropierea celor două personaje care vor pecetlui planul social epic.

Tonul narativ al romanului este inedit. Într-un trecut al povestirii, afectat de lungimea frazei şi uneori de gratuitatea cuvintelor, discursul conservă impresia onirică, halucinantă. Un text detaliat, un amalgam semantic cu exhaustive construcţii sintactice judicioase determină o literaritate aparte, un stil singular. Saramago armonizează frazele, are o solicitudine lexicală remarcabilă. Estomparea liniei de dialog nu ambiguizează discursul, dar dizolvă graniţa dintre oratorie şi expunere liberă. Nu doar stilul este inedit, ci şi viziunea sociologică. Romancierul apropie două fiinţe, le pecetluieşte uniunea prin prezenţa unui preot tămăduitor, totul într-un factum ancestral.

La nivel semiologic, textul romanesc este controversat. Preambulul epic dezvăluie o trăsătură fantastică a actanţilor: premoniţia divină a călugărului Francisc prin care este activat planul aulic în care “Divinitatea îşi va revărsa bunătatea sacrificiului şi a trudei”.

În cealaltă perspectivă narativă, Blimunda este o vrăjitoare al cărei har damnat o va stigmatiza şi o va aliena de comunitate. Baltasar – un paria cu uimitoare capacităţi este perechea ei şi împreună vor fi rebotezaţi de părintele Bartolomeo: “Tu eşti Şapte Sori pentru că vezi pe lumină, tu vei fi Şapte Luni pentru că vezi pe întuneric”. Hiperbolizând cuplul magic, autorul îl deleagă pe artistul Domenico Scarlatti, care va asista la minunea inventată de părinte, să enunţe metaphoric cu referinţe mitologice aprecieri faţă de cele două personaje: “Sunt Venus şi Vulcan, gândi muzicianul, să-i iertăm facila comparaţie clasică, ce ştie el cum e trupul Blimundei sub veşmintele grosolane pe care le poartă, iar Baltasar nu e doar un tăciune negru precum pare, şi apoi nu e şchiop cum a fost Vulcan, ci ciung, însă şi Dumnezeu e aşa”. Fondul magic este conservat de alegaţiile celor trei, cuplarea celor doi pecetluită cu sânge de fecioară este un act vrăjitoresc (“Sângele de fecioară e apă de botez, am înţeles-o de la început când ai pătruns în mine, iar când l-am simţit curgând am ghicit gesturile, Cum e puterea asta a ta, Văd ce se întâmplă pe dinăuntrul trupurilor, iar uneori ceea ce se întâmplă pe dinăuntrul pământului”), pâinea consumată înainte de lumină cu ochii închişi o va împiedica pe Blimunda să pătrundă optic viscerele oamenilor: “Darul meu nu este erezie, nici vrăjitorie, ochii mei sunt naturali, Dar mama ta a fost biciuită şi surghiunită pentru vedenii şi revelaţii, ai învăţat de la ea”.

Saramago deleagă personajele sale cu capacităţi fantastice să-i anime acţiunea. Acţiunea narativă este produsul unei gândiri alternative, ipotetice, un hibrid epic al surselor istorice. Autorul explorează istoria, descoperă elemente contextuale confirmate de mărturii cronicăreşti, de memorii individuale transmise cronologic şi epatează prin alternativa personală, prin viziunea cvasimitologică a contextului epocii respective. Sub auspiciile unui conglomerat social baroc, Saramago procedează la alcătuirea unui plan monarhic excepţional, unde interesul dinastic şi ambiţiile magnanime ale regelui Don Joao al V-lea vor antrena dispariţii umane. Diegeza este distribuită în micro-universuri istoric-sociale sistematice. Fondul cronologic este bine păstrat. Evocarea unor personaje care au fiinţat în epoca menţionată contribuie la caracterul realist al romanului său. Este gratuit să relatăm timpul, materialele, lucrul pentru clădirea magnificientei mănăstiri din Mafra, căci documentele istorice inerente abuzează de natura epică şi de atributele arhitectonice necesare pentru a edifica sursa inspiraţiei lui Saramago. Inedit însă e planul uman-mitologic pe care-l lansează gestul de inventică al părintelui. Supranumit Zburătorul “pentru că am zburat”, “au zburat baloanele e ca şi cum aş fi zburat chiar eu, Zbor de balon nu-i zbor de om, omul mai întâi se poticneşte apoi umblă, apoi aleargă, într-o zi va zbura”, preotul îşi va materializa visul prin contribuţia fizică a lui Baltasar şi congintiv-fantastică a Blimundei. Gestul creator al părintelui îl va eticheta magnific ca parte a unei triade. Sfidănd religiozitatea, Saramago consumă analogic simbolul Sfintei Treimi: “Sunteţi o treime pământească, tatăl, fiul şi sfântul duh, Baltasar şi cu mine avem aceeaşi vârstă, treizeci şi cinci de ani, nu am putea fi tată şi fiu naturali, adică, după natură, mai degrabă fraţi, dar ar trebui să fim gemeni, or, el s-a născut la Mafra, iar eu în Brazilia, şi nu semănăm defel, Iar duhul sfânt, Acesta ar fi Blimunda, poate că ea este aceea care ar putea să facă parte dintr-o treime nepământească, Treizeci şi cinci de ani este şi vârsta mea, dar m-am născut la Neapole, n-am putea fi o treime de gemeni, Dar dumneata, Blimunda, ce vârstă ai, Am douăzeci şi opt de ani, n-am frate, nici soră, şi spunând acestea Blimunda îşi ridică ochii aproape transparenţi în penumbra şopronului, iar Domenico Scarlatti auzi vibrând înăuntrul său struna cea mai gravă a unei harpe.

Saramago transgresează planurile narative apelând la conectorii logici, argumentând anticipat alegerea planului secund. De la evocările secvenţelor în care actanţii fiinţează prin truda lor, prin ambiţiile şi voinţele lor de ascensiune, fluiditatea narativă enunţă travaliul reginei care va naşte, spre nefericirea regelui, o fetiţă “de aceea s-a cerut un băiat şi a venit o fată, altminteri sănătoasă şi voinică, cu plămâni buni, cum ne putem da seama după ţipete”. Afinitatea eufemistică a lui Saramago persistă; “aceasta a fost o naştere uşoară, însă nu poate avea loc fără ceea ce au cerut şi altele mai înainte, vigoarea şi sămânţă. Orice bărbat e un rege, regină orice femeie, şi prinţ e efortul fiecăruia”. Procesiunea botezului fiicei monarhului este un episod care denotă fastul, somptuozitatea şi aviditatea exhibiţionismului regal “pentru această zi s-a pogorât regele din grandoarea şi maiestuozitatea sa”. Figura monarhului portughez este concurentă celei a regelui francez Ludovic al-XIV-lea, apreciere care este amplificată prin execuţia simbolică a gesturilor sale; construcţia “s-a pogorât” confirmă elementul descriptiv analog “soarelui monarhic francez”.

Dincolo de fastul monarhic, Saramago revelează şi mizeria păturii de jos. Construite antagonic, cele două planuri sunt indispensabile, dependente de clasicele comparaţii pe care autorul le menţionează sistematic.

Aspectul miraculos fantastic al compoziţiei narative este completat de construcţia maşinii de zburat a părintelui Bartolomeo. Un element veridic, întărit de existenţa în epocă a personajului evocat. Ficţiunea este amplificată de simbolurile atribuite unor fapte, de incatenarea poveştii sentimentale cu cea a ambiţiei părintelui. Prezenţa femeii cu puteri blestemate este necesară în această situaţie. Necesitatea unor magneţi care să înalţe păsăroiul în eter este amortizată de contribuţia Blimundei care adună voinţele într-un clondir în care e lipit un chihlimbar.

Satira este un element pe care Saramago îl exploatează în referinţele la clerici. Un episod controversat, cu puternice accente blasfemiatoare este cel în care alaiul patriarhului trece prin Lisabona. Ateu cu manifestare spirituală rebelă, autorul jubiliează în pamfletarul lui oratoric: “Ah, lume păcătoasă, bărbaţi şi femei care în damnaţiune vă încăpăţânaţi să vă trăiţi trăitoarele vieţi, preacurvind, îndopându-vă band peste măsură, lipsind de la sfânta taină şi neplătind zeciuiala, care despre infern cutezaţi să vorbiţi cu neruşinare şi fără teamă, voi, bărbaţi, care de câte ori vă stă în putinţă pipăiţi dosul femeilor în biserică, voi, femei, pe care doar ruşinea vă împiedică să pipăiţi în biserică părţile ruşionase ale bărbaţilor, priviţi la ce trece, e baldachinul cu opt mânere, sunt eu, patriarhul, dedesubt, cu sfântul chivot în mână, îngenunchiaţi, păcătoşilor, chiar acum ar trebui să vă jugăniţi ca să încetaţi cu preacurvia, chiar acum ar trebui să vă legaţi bărbia ca să nu vă mai mînjiţi sufletul cu lăcomia şi beţia, chiar acum ar trebui să vă întoarceţi pe dos şi să vă goliţi buzunarele fiindcă în paradis nu aveţi nevoie de scuzi, nici în infern, în purgatoriu, datoriile se plătesc cu rugăciuni (…) neghiob a fost Cristos că nu şi-a pus mitră pe cap, o fi fost el fiul lui Dumnezeu, n-o pun la îndoială, dar era un ageamiu (…) ar fi ajuns guvernator în locul lui Ponţiu Pilat, uite de ce am scăpat, lumea e bine întocmită aşa cum este, de n-ar fi ea cum au făcut-o, nu m-aţi fi văzut patriarh, plătiţi aşadar cele de cuviinţă, daţi Cezarului ce-i al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu ce-i al Cezarului, apoi ne vom socoti şi vom împărţi banii, un firic pentru mine, nu firic pentru tine (…).

Pana satirică a lui Saramago atinge impertinent regalitatea. Anvergura narativă, accesoriile lexicale, timbrul sarcastic şi persiflările redundante creează un texto remarcabil. “Chibzuind Don Joao al V-lea la ce va face cu nişte sume atât de mari, cu atât de uriaşă avere, chibzuieşte azi, a chibzuit şi ieri, şi iar ajunge la concluzia că sufletul e primul care trebuie luat în considerare”. Intenţiile ironice sunt accentuate, adresate îndeobşte regalităţii, cât şi clericului: “Din colivia lui de lume a propovăduit predicatorul mării de oameni, dacă ar fi fost marea de peşti, ce frumoasă ar fi putut fi repetat aici, cu doctrina lui atât de clară, atât de sănătoasă, dar nefiind oamenii peşti, predica a fost aşa cum meritau oamenii, iar de auzit au auzit-o doar credincioşii aflaţi în apropiere (…) auzind că s-a spus cer, dacă etern infern, dacă sfios Cristos, dacă zeu Dumnezeu…”

Aciditatea pe care o mărturiseşte în episodul defilării patriarhului se răspândeşte în aceeaşi esenţă tematică-religioasă şi asupra ideii prezenţei divine în geneza universală. Saramago sfidează cognitiv deferenţa în faţa conceptului divin, insinuând că Acesta a creat universul fiind ciung. “Baltasar se dădu înapoi descumpănit, îşi făcu repede cruce, ca pentru a-l alunga pe ucigă-l toaca, Ce spui, părinte Bartolomeu Lourencao, unde e scris că Dumnezeu e ciung, Nimeni nu a scris, nu este scris, numai eu spun că Dumnezeu nu are mâna stângă, pentru că la dreapta Lui, la mâna lui dreaptă se aşază cei aleşi, nu se vorbeşte niciodată despre mâna stângă a lui Dumnezeu, nici Sfintei Scripturi, nici Părinţii Bisericii, la stânga lui Dumnezeu nu se aşază nimeni, e golul, nimicul, absenţa, pin urmare, Dumnezeu e ciung. Preotul respiră adânc şi încheie, De mâna stângă”.

Îndrăzneaţă dar uimitor de raţional justificată această convingere. Saramago interpretează pe baza unor fundamente logice acest argument eretic, dar veritabil după normele raţionaliste. Lexicul abordat este un instrument versatil în opera sa. Îmbină armonios şi ritmat efectul lingvistic baroc, cu neologismul graiului personal. Judicios şi disciplinat este modul de-a transgresa planurile, ca şi fraza amicală cu care-l acompaniază pe cititor în schimbarea unghiului de focalizare. Dincolo de funcţia referenţială bine precizată, eseul său romanesc uzează funcţia seductivă, nu doar prin tehnică narativă, ci şi prin prezentarea evenimentelor, fondul circumstanţial. Congruenţa universurilor tematice este bine conservată. De la prezentarea cutumelor monarhice, exuberante, abundant grandioase, la modestia existenţei poporului , de la interpretările prerogativelor regelui, la asiduitatea preotului în săvârşirea “Păsăroiului”, scriitorul compune o narativitate panoramică cu flexiuni intradiegetice subtile. Glasul său este fie moralizator, fie argumentativ, fie ironic. Ironia este preferată în context religios şi monarhic, structuri faţă de care Saramago a năzuit disgraţie şi niciodată condescendenţă impusă. Brutalitatea sa verbală, impertinenţa structurilor, satira şi subtilitatea amară sunt licenţioase în discursul său: “umblă Trupul Domnului în plimbare prin Lisabona, miel jertfit (…), soare de aur, cristal şi chivot, secerator de căpăţâni, divinitate devorată şi până la rahat digerată (…)” “Pater noster que non estis in caelis” etc.

Planul acţiunii narative este desfăşurat diacronic, sincronismul universurilor actanţiale fiind continuu. Actorul demiurg al Portugaliei secolului XVIII, Dom Joao excelează în măsurile extreme pentru a-şi vedea impetuoasa mănăstire palat creată, părintele Bartolomeo de Gusmao este fortuit de rigorile istorice să-şi plămădească creaţia. Stratagemele sale meşteşugăreşti sunt bănuite a fi diavoleşti. Sfântul Oficiu ar tăgădui că ceea ce dă putere aparatului să penetreze eterul ar fi clondirele înţesate cu voinţe omeneşti care ar trebui, paradoxal, eliberate să ajungă în paradis. Metaforele cerului, vieţii, ale sufletului şi protocolul retoric cu care părintele însufleţeşte creaţia edifică un stil impresiv remarcabil pe care Saramago îl exercită în majoritatea eseurilor sale romaneşti.

Aventura triadei după lansarea Păsăroiului este un gest nebunesc, sortit eşecului în urma unei stângaci manevrări a aparatului: “am zburat pe deasupra Mafrei şi a şantierului mănăstirii, a fost cât pe-aici să cădem în mare, iar acum – prăbusirea lor în Monte Junto este “anticamera infernului”. Asemeni unei dramatice răsturnări de situaţie, părintele consideră salutară arderea aparatului. Dacă tot trebuie să ard pe un rug, să fi fost barem pe acesta (…)”, împlinind astfel, anularea unui vis.

Părintele dispare, focalizarea este înclinată spre existenţa cuplului care se stabileşte în Mafra. Asemeni unui joc de piese architectonic, Saramago asamblează prin existenţa câtorva actanţi pe pânza sa scriitoricească un univers compact pe care-l va deconstrui şi reconstrui sub auspiciile sacrificiului uman. Elementele primordial precum rolul părintelui Bartolomeo, prezenţa gratuită a muzicianului Domenico Scarlatti, contrastul circumstanţial oferit de pompa regală, toate anticipează planul amplu simbolic în care fiinţează acum cei doi protagonişti cu destin tragic.

Uitarea şi resemnarea îi vor copleşi pe cei doi. Baltasar se va deda viciului bahic pentru a se consola în faţa morţii părintelui şi pentru a disipa amintirea Păsăroiului. Rezidează amândoi în Insula Lemnului, aproape de edificiul încă neclădit, Baltasar devenind forţă brută pe şantierul mănăstirii. Ca şi el, alţi şase sute cu toţii, vor fi exploataţi pentru ca pietrele mănăstirii să fie transportate. “E o piatră unică, datorită acestora şi altor orgolii neghioabe se răspândeşte cacealmaua generală, cu formele ei naţionale şi private, precum afirmaţia din compendii şi istorii, Construcţia mănăstirii din Mafra se datorează regelui Joao al V-lea şi jurământului pe care l-a făcut în caz că i se va naşte un copil, aici se află 600 de bărbaţi care nu i-au făcut un copil reginei, dar ei sunt cei care plătesc jurământul, ne doare-n cot de ei (…). Regele, pentru a-şi face răsunător numele, pentru a emula cu edificii universale, în nimbul inspiraţiei sale porunceşte mărirea proiectului Mănăstirii, adăpostind acum nu optzeci, ci trei sute de călugări. “Poruncile au fost date, Dar mai înainte s-a întâlnit regele cu provincialul franciscanilor de la Arrabida şi cu vistiernicul, iar Arhitectul Ludovice şi-a adus din nou desenele (…) Aici e biserica, la nord şi sud de aceste galerii şi aceste donjoane sunt palatul regal, în spatele lui dependinţele mănăstirii (…), şi alte corpuri de clădire care vor fi construite în muntele de piatră dură.

Ultimul drum al lui Baltasar la Monte Junto pentru a repara maşinăria prăbuşită este fatal, Blimunda merge să-l caute, dar aventura ei este potrivnică. Devine ucigaşa unui călugăr dominican care o abuzează şi află sfârşitul lui Baltaar în încercările ale de a resimula zborul.

“Ca o nebună alerga Blimunda pe drumul spre Mafra, atât de istovită pe dinafară, două nopţi nedormite, atât de strălucitoare pe dinăuntru, două nopţi de luptă, ajunge din urmă şi-i depăşeşte pe cei care merg la sfinţire(…)”. Finalul romanului, apoteotic ilustrat imortalizează cea mai glorioasă dintre zile, “nemuritoarea dată de douăzeci şi doi octombrie a anului de graţie una mie şapte sute treizeci, când regele Dom Joao al-V-lea împlineşte patruzeci şi unu de ani şi asistă la sfinţirea celui mai prodigios dintre monumentele care s-au înălţat vreodată în Portugalia”. O zi marcată de ritualuri de târnosire antrenată de liturghia pontificală şi culminate cu binecuvântarea poporului de patriarh din tribuna sălii Benedictione.

Descrierile cadrelor festive precum şi inserţiile narative cu rol proverbial, aforistic construiesc imaginea finală a romanului. Ca un sinopsis personal, Saramago relatează în ultimul să capitol, iniţiat de majusculele inevitabile, odiseea femeii care “vreme de nouă ani, l-a căutat pe Baltasar”. Rătăcirea ei era consacrată; supranumele ei – Zburătoarea – era premonitoriu. Asemeni unei legende încă în viaţă, ea purta cu sine pedeapsa harului personal, bântuia lumea sperând la incidenţa regăsirii.

Simbolul final al spiritului este elementul care îi identifică pe cei doi protagonişti. Anticipând regăsirea, Blimunda ignoră grija pentru harul ei blestemat şi îl descoperă pe Baltasar, ars pe rug între unsprezece osândiţi. Un cifru simbolic, o imagine asemenea izoterică a cărei apoteoză – eliberarea voinţelor – este catarhică. “Şi un nor întunecat se află în mijlocul trupului său, Vino, S-a desprins voinţa lui Baltasar Şapte Sori, dar nu s-a înălţat la stele, căci pământului îi aparţinea şi Blimundei”.

Un final demn de o legendară poveste, cu răsunet şi cu recompense literare desăvârşite. Saramago a descoperit o nouă vizune a istoriei, o poveste în istorie completată de o simbolistică riguroasă, rebelă şi revoluţionară.

ALINA NICOLETA POLINA este absolventă a Universității Pitești, Facultatea de Litere, iar pasiunea sa este critica literară; a mai publicat în revista CLIMATE LITERARE…