Când Nichita Stănescu a lansat sintagma aceasta, fac pariu că nu s-a gândit nicio clipă că-şi va extinde semnificaţiile la tot felul de situaţii, stări, atitudini şi alte cele; nici că plânsul îşi va trimite rivalul la dracu-n praznic, înlocuindu-l cu absurdul, grotescul, tragicul. După ce am parcurs o bucată bună din frumoasa noastră patrie cu ocazia minivacanţei de 1 Mai, mi se tot învârte prin cap un fragment din Creangă, fragment care se pupă, într-o perfectă poveste de dragoste literară, cu expresia stănesciană, creându-se aşa, un fel de autostradă peste suta de ani care-i desparte pe autori, că tot nu avem noi drumuri d-astea pline de pretenţii decât în cotă participativă de câţiva metri pe cap de contribuabil: “Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară şi-apoi acel unul are şi pâinea şi cuţitul şi taie de unde vre şi cât îi place, tu te uiţi şi n-ai ce-i face. Vorba ceea: <<Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale>>”.

     S-o luăm cu începutul, pe ruta Târgovişte-Sovata, unde – se spune – a făcut Nicu armata, iar pe vremuri mergea fata, ca să-l cunoască pe tata (cei care au depăşit cu puţin vârsta pubertăţii, ca mine, ştiu la ce mă refer). După ce m-am strecurat pe lângă groapa de gunoi de la Aninoasa fără s-o văd, pe motiv de închidere a ochilor, mi-am zis că mai am de trecut hopul de la Mija şi totul va fi bine (“Mâinile-n sus şi cântă cu mine”, zice o melodie celebră în cartierul ălora de-o schingiuiesc). Bineînţeles, fostul cartier muncitoresc m-a izbit cu aceeaşi imagine de ghetou, cu aceleaşi blocuri strâmbe şi insalubre, în care ţi-e greu să accepţi că trăiesc oameni, cu nămolul rezultat în urma ploilor, cu nişte copilaşi târmocind glodul, în vreme ce mamele stăteau (ce curaj!) sprijinite pe coate în balcoane cu rame ruginite, fără geamuri.

       Drumul spre Braşov, printre munţi şi printre văi, a fost o binecuvântare şi am dedus că multe dintre animalele pământului strămoşesc o duc mai bine decât oamenii. Mai ciripilea o păsăruică, mai fugea o veveriţă, mai claxona ca apucatul de streche un zăpăuc, ce mai, frumos, n-am ce spune; şi palpitant pe alocuri, când nu vedeai la timp groapa…Apoi o pornirăm cu încredere deplină şi entuziasm maxim pe drumurile Ardealului, unde am înţeles eu de ici, de colo, că oamenii sunt altfel: mai buni, mai fericiţi, mai gospodari , mai împăduriţi decât în Moldova, deşi mai defrişaţi decât în Regat.

       Nu pot pune sentimentele ce m-au invadat pe drumul de costişă ce duce la Sovata, nu la Vaslui, pe seama sindromului maniaco-depresiv, nici pe seama vreunei discuţii în contradictoriu cu bărbatu-meu, nici chiar pe seama curei de slăbire, căci mâncasem de dimineaţă un iaurt cu 0,1% grăsime, deci n-aveam a mă plânge. Drumul alunecă prin localităţi ce amintesc de cadre din Sin City şi-mi trece prin cap că se-ntâmplă cu casele ca şi cu oamenii, adică îmbătrânesc, le lasă oasele, le umplu petele de senectute şi igrasie, se pleacă într-o rână şi aşteaptă resemnate sfârşitul. Nişte oameni gri la chip le sunt alături în agonia asta, dar au renunţat de mult timp să mai încerce să le facă vreun tratament, căci pentru ele nu s-a inventat niciun Gerovital. La un moment dat, între faţadele verde-spălăcit şi galben decolorat se iţeşte una bleu aprins, desigur var cu scrobeală, nici nu mai credeam că există aşa ceva în acest secol. E mândră tare între celelalte şi mie îmi pare o femeiuşcă incapabilă să-şi accepte vârsta, boită ca o cocotă scoasă de pe piaţă.

       Apoi trecem printr-un cătun, în care am numărat vreo şapte locuinţe. Un copilaş cu picioarele la fel de goale ca şi fundul, dar cu o cămăşuţă murdară pe trup, se bălăceşte în băltoaca din faţa coşmeliei cu acoperiş din ceva greu de identificat; nu este şiţă, nici papură, par mai degrabă nuiele, dar n-am timp să mă edific asupra materialului zis de construcţie. Nu-l păzeşte nimeni pe copilaş, deşi maşinile trec în viteză în ambele direcţii, căci e sigur că nici cea mai a dracului secţie de rutieră nu va aşeza aici un radar. Sunt multe astfel de aşezări încropite pe drumul ăsta, dar nu văd niciun cimitir şi stau să mă întreb cum se procedează în caz de dus spre, în mod cert, o lume mai bună. Într-un sat, o fetişcană stă pe bancă în faţa porţii şi priveşte maşinile care trec şi care, cred, ţin loc de distracţii gen discotecă, mobil, internet. Uite o lume care poate trăi şi fără aşa ceva, în vreme ce elevilor mei, de exemplu, dacă le iei telefonul îi bagi în sevraj. Fac pariu că fătuţa asta nu visează blugi Levis şi converşi din ultima colecţie şi că n-are treabă pe nicio reţea de socializare. Şi pentru ea ar trebui să fie secolul al XXI-lea, dar se dovedeşte o dată în plus că timpul este relativ.

     Tocmai când meditam mai profund la problema înhumării în lipsa cimitirului, iaca falnică o biserică. Nu m-am prins cine pot fi enoriaşii, căci ultimele case văzute sunt la kilometri depărtare, iar până la următoarele număr vreo douăsprezece borne. Mă bate gândul păcătos că ea, biserica, e în slujba slujbei vreunui preot tânăr , ca să aibă şi el o parohie şi să mănânce şi gura sfinţiei sale (scuze, chiar nu pot folosi majuscule) o pâine de la statul ăsta bun cu unii, nasol cu alţii, că doar nu degeaba am citat din Creangă mai înainte de-a ajunge la Aninoasa. Pe turnul bisericii, ploaia, vântul sau mâna lui Dumnezeu decojiseră tencuiala sub forma unui mare semn de întrebare. Subscriu.

     Înainte de Sighişoara, la fel de frumoasă cum mi-o aminteam, oprim la benzinărie, ca să adăpăm armăsarul rămas fără nutreţ în traistă ca Pisicuţa lui Hogaş pe undeva, pe lângă Piatra Neamţ, pe vremea când frumoasa aşezare moldavă nu se bucura de numele şi renumele lui Pinalti. Decorul cuprinde trei pompe, o chichineaţă de magazin, o curte cu nişte cherestea şi o prostituată foarte tânără, curăţică şi tristă de-ţi venea să-i bagi bani în buzunar şi s-o trimiţi acasă. Fata asta, cocoţată pe nişte tocuri ameţitoare, mi-a trezit acelaşi sentiment ca şi copila aceea din faţa casei de chirpici; în fond, nefericirea are acelaşi gust, indiferent că porţi gumari sau pantofi cu toc, şi pe toţi ne doare la fel când ne doare. Oamenii cu moralitate puternică vor spune că e alegerea ei, să se ducă la muncă, nu…vorba aia; moralitatea mea e niţel în derută şi se-ntreabă la care muncă să se prezinte domnişoara în cauză, că eu văd, ca orice miop, cam în ceaţă. Oricum, la noi nici prostituatele nu sunt ca afară, pentru că una e să stai în vitrină la Amsterdam sau să te plimbi pe lângă o autostradă cu şase benzi, alta e să pândeşti un tir în parcarea dezolantă a unui peco în care doar preţul la benzină e mare, nu şi acela la o porţie de suflet şi de trup.

     Ajunsă la Sovata, m-am pierdut ceva timp prin pădure şi asta mi-a prins bine după atâta… civilizaţie. Din păcate, nici n-am fost, nici nu voi fi omul pădurii, teamă mi-e mai degrabă de lupii bipezi decât de ceilalţi, aşa că am vrut să admir niţel frumoasa (chiar frumoasă) staţiune. Uriaşe vile părăsite, cu geamuri chioare şi afişul “De vânzare” prins la vedere sub o polietilenă, mi-au arătat clar că humuleşteanul avea dreptate când vorovea despre lumea pe dos; dacă însă pe vremea lui era pe dos şi gata, pe vremea noastră e şi în imponderabilitate, pare că a pierdut gravitaţia şi lucrurile, oamenii, emoţiile se năpustesc unii asupra altora, parcă s-ar fi reinstaurat haosul primordial. Fără să întrebe ceva, fără să vorbim despre ce-am văzut şi gândit, am avut senzaţia că jumătatea mai tonică şi mai rezistentă la şocuri din cuplul nostru a mai înţeles puţin din mişcarea mea de rezistenţă la scoaterea din bârlog. Sunt şi-aşa destul de tristă, nu mai e nevoie şi de case muribunde, copii fără nicio şansă, prostituate amărâte, coborâte parcă din Hugo sau Zola, fetişcane privind maşinile cu un aer de eroină sebastiană. Spunea cineva, cred că Cela Serghi, că asta nu e viaţă, ci canalele prin care se scurg lăturile ei. Câţi dintre cei care au parcurs acelaşi drum, laolaltă cu noi, au văzut acelaşi lucru? E o întrebare la care nu voi sti niciodată răspunsul.

MIHAELA  MARIN  este profesoară la Colegiul Național  „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…