1. Oraşul e mai gol

fără acei paşi grei şi zgomotoşi…

Acei bocanci plini de noroi care merg în fiecare dimineaţă într-o singură direcţie…

El încă e copil, are tălpile curate,

Dar mama, tata… bocancii lor s-au cam îngreunat…

Au avut şi ei bucurii, dar demult…

Acum au rămas doar poveşti de spus la flacăra candelei…

Dar totuşi, e el, e copilul…

Inima lui nu e ca perechea de bocanci care îşi curăţă noroiul când trece printr-o băltoacă cu apă de ploaie,

Nu ştie încă să schimbe vitezele atunci când gândul accelerează prea puternic…

Şi merge singur la şcoală, pentru că mama şi tata muncesc…

Trecerea de pietoni s-a cam şters, iar noroiul acela o acoperă şi mai tare.

Încearcă să nu uite drumul spre locul în care se înfundă seara pe coş milioane de gânduri întrerupte.

Nu uită drumul, mai învaţă şi alte străzi şi hoinăreşte.

Însă, uită să vină de prea multe ori acasă, sau poate nu mai vrea…

Şi-n lipsa lui, viteza se măreşte… şi frânele sunt cam uzate…

Pe coşul înfundat de gânduri, încearcă să intre cineva…

Şi nu e niciun moş, nicio sanie… e umbra…

Umbra e ceva mai nou pentru el, n-a cunoscut-o încă…

E lucrul acela care avea mai demult tălpile curate…

Şi când a crescut, a trebuit să urmeze acelaşi drum în fiecare zi,

Aşa s-au îngreunat şi bocancii ei… şi s-a dus.

Dar el… tot hoinăreşte… N-a mai venit demult acasă…

Gândurile lui întrerupte zboară acum printre nori,

Şi-n drumul ăsta,  nu le poate opri,

Poate numai să spere că nu se va îneca niciun porumbel cu ele…

Şi-acasă, acasă e la câteva străzi distanţă…

Coşul cel plin de alte gânduri, pare c-a obosit… cedează.

Mama şi tata deja nu mai pot fi văzuţi… s-au pierdut în fumul chinuitor şi amar…

După ce hoinarul aleargă împrăştiat prin labirintul străzilor înguste, ajunge acasă.

Şi vede-atât: jarul roşu care aproape s-a stins.

Şi din ruina coşului, ies două fantasme care cer îndurare cerului… două umbre.

Şi le urmează-a treia, cea care venise mai devreme, când copilul se pregătea să exploreze hoinăreşte labirintul acelor străzi,

Cea care nu era nici moş, nici sanie… era umbră.

S-au înălţat uşor, fără să dărâme vreo frunză încruntată şi obosită de vânt,

Sau vreo cărămidă din zidul aerului fumegând.

Şi el, hoinarul, a rămas cu gândul…

Ochii i-au ţintit spre pământ.

Acolo erau bocancii, parcă aveau deja primul strat de noroi…

Şi nu mai erau  multe până la umbră… 

2. Și tu ai scris o carte   –  Cartea,pentru unii, poate că înseamnă un simplu cuvânt, un obiect pe care îl porţi involuntar într-o geantă, doar aşa, pentru că trebuie, însă pentru alţii ar putea fi un întreg univers. Îmi place să cred că sunt mai mulţi cei care o iubesc, cei care au rămas încă acolo, în vechea şi frumoasa lume în care mirosul paginilor bătrâne te convinge că trebuie să ajungi cât mai repede la  coperta din spate. Să simţi că fiecare filă te învăluie într-un vârtej de vise, de dorinţe, să fii unic. Şi nu e chiar atât de greu, totul e să simţi plăcerea. Există acele momente în care nu mai ştii ce să faci, rămâi cu gândul într-un anume loc şi te plictiseşti. E inevitabil, tuturor ni se întâmplă, însă numai noi decidem cât de des are voie să se producă acest efect. Nu e deloc plăcut să ai o stare de monotonie, să fii îngândurat, dar există un medicament care cu siguranţă funcţionează, cartea. E singura care poate ajuta pe cineva să înţeleagă lucruri atât de importante despre experienţe pe care le-a trăit sau de care trebuie să se ferească în lunga călătorie  care încearcă să îşi păstreze o viteză constantă. Cea mai frumoasă pledoarie pentru carte e acel moment în care un adolescent  citeşte oarecum plictisit. La început e totul normal şi încă nu simte acel ceva, dar e de ajuns să treacă de pagina în care îşi face apariția un suflet ce schimbă toată acţiunea. Şi-atunci, fără să ceară voie cuiva, se îndrăgosteşte… şi-ar vrea să afle totul, să fie el cel care conduce vieţile personajelor, să poată să schimbe într-o secundă lumea… cea pe care Dumnezeu a creat-o din nimic. Şi tot din “nimic” a fost creată şi cartea, dar un altfel de nimic, care apare atunci când sufletul se apucă să scrijelească pe o bucată mototolită de hârtie tot ce simte şi tot ce ar vrea să simtă… Există atât de mulţi scriitori care au creat opere  minunate, care au făcut ca gândurile lor să schimbe destine şi să contureze fire care dădeau semnale că vor să se deşire. Şi când te gândeşti că acei scriitori sunt  oameni, la fel ca tine, parcă te cuprinde o uşoară invidie, şi-ai vrea să fii şi tu ca ei, să depăşeşti o anume condiţie. Şi indiferent că te bucuri de proză sau de vers, acolo undeva, în încrengătura sufletului tău,  simţi că acel “nimic” se umple cu tot felul de sentimente frumoase, care de fiecare dată sunt altele.

În România, mulţi oameni au înţeles care este adevărata valoare a noastră şi care sunt diferenţele între condiţiile noastre abia după ce au lecturat şi au încercat să înţeleagă “Luceafărul” lui Mihai Eminescu. Deşi este o operă lirică, ea expune o adevărată poveste, o poveste din care multe suflete au înţeles că nu e cu putinţă să atingi condiţia omului de geniu. Poţi  numai să lupţi cu această idee şi eventual să munceşti pentru a ajunge cât mai aproape de autorealizare. Hyperion era atât de complex, geniul absolut căruia dragostea i-a cerut să renunţe la ceea ce îl făcea pe el să fie special. Să spunem că Hyperion este cartea, iar noi, un fel de Cătălina… suntem oamenii simpli, încercăm să înţelegem fiecare lucru care se întâmplă în preajma noastră, iubim şi dezvoltăm numeroase teorii. Peste planul tridimensional în care miliarde de suflete trăiesc împiedicându-se de nişte imagini neclare, se aşterne la un moment dat întunericul, şi atunci, fiecare fată îşi imaginează un Luceafăr al ei. Ei bine, mi s-a întâmplat şi mie un lucru frumos, şi nu citeam “Luceafărul”, era o carte care m-a atras mai întâi prin numele sau, “La Râul Piedra am şezut şi-am plâns”… imediat am început să mă întreb: Oare cine a plâns? Şi de ce?… Am ştiut că e o carte specială de la început, pentru că am simţit acea plăcere din primele rânduri. Citisem numai câteva pagini şi îmi puteam da deja seama că e noua mea carte preferată. Paulo Coelho a adus în această operă povestea de dragoste a doi tineri. O poveste atât de complicată, dar atât de frumoasă… Doi tineri  din Zaragoza se iubesc enorm, încă din copilărie, până pe la vreo şaptesprezece ani, când el se hotărăşte să plece să studieze la Madrid. Când el a dispărut, ea suferea enorm şi încerca să îl uite, însă nu putea. Au trecut unsprezece ani în care ei nu s-au mai văzut deloc, dar îşi mai scriau din când în când. În una dintre scrisori, el o invită pe fată la o predică pe care avea să o ţină la Madrid, pentru că aceasta era noua lui ocupaţie, susţinea cursuri şi  cuvântări în care încerca să explice uniunea cu divinul , sau cum spunea el, “Marea Mamă”. S-au întâlnit după cei unsprezece ani şi au rămas împreună pentru câteva zile. Aceste câteva zile au însemnat cât o viaţă întreagă, dragostea celor doi a trecut prin atât de multe probe şi a fost de multe ori pe punctul de a se prăbuşi, însă lacrimile fetei au fost atât de bogate, atât de curate încât au spălat orice urmă de nesiguranţă. Poate că n-aş fi povestit despre toate acestea, însă e cartea care m-a făcut să înţeleg că trebuie să cred în mine până la capăt şi chiar dacă o să simt vreodată că nu mă  mai pot ridica dintr-o prăpastie în care am alunecat,  să rămân acolo, cu siguranţă cineva mă va găsi în căutarea sa către “Cea mai frumoasă pledoarie pentru carte”. Am o viaţă frumoasă, atât de frumoasă, cărţile o fac să fie aşa, cărţile marilor scriitori care au încercat şi ei să facă totul din nimic, şi aproape au reuşit. Singurul ingredient al operei e sufletul, balanţa ale cărei talere se mişcă mereu şi nu vor să ruginească niciodată. Într-o bună zi mi-ar plăcea să fiu şi eu în locul tânărului din cartea lui Paulo Coelho, şi chiar dacă nu aş povesti despre spiritul pur pe care viaţa încearcă să-l parcurgă ca pe un drum cu obstacole, aş convinge sufletele că trebuie să iubească… Şi nu te poţi iubi pe tine, nu poţi iubi pe nimeni dacă nu iubeşti cartea, cu tot cu paginile ei bătrâne şi obosite de atâta alergătură prin milioanele de gânduri omeneşti.

Cea mai frumoasă pledoarie pentru carte… cred că e momentul acela când descoperi că   viaţa e propria carte pe care ai început să o scrii când nici nu ştiai să vorbeşti… Şi dacă tot ai început-o, atunci  fă-o să fie eternă, şi adaugă câte o pagină mai bătrână sau mai tânăra după fiecare clipă din lunga ta călătorie. Dacă o vei răsfoi vreodată şi vei găsi o filă mai bogată, adaugă un semn pentru că acolo se află cea mai frumoasă pledoarie pentru carte…

ROXANA FLORENTINA CLOPOTARU este elevă în clasa a XI-a, la Colegiul Național ”Constantin Carabella”, din Târgoviște…