N-am întrebat-o niciodată, dar cred că anotimpul preferat al bunicii mele era toamna. Era acel moment al anului în care se bucura de roadele muncii ei, era ocupată și mulțumită de mersul lucrurilor.

Apoi, toamna era și ziua ei de naștere și o bucurau mult urările pe care le primea, crizantemele pe care i le duceam noi, sau, după ce n-am mai fost aproape, telefoanele de la noi, nepoatele. Bunica mea era un om bun și generos, iar toamna îmi aduce aminte de grija ei pentru mine; mai mult decât merele verzi, nucile și florile pe care mi le dăruia, toamna îmi amintește de mâna ei aspră pe obrazul meu, de zâmbetul care îi umplea chipul când ne vedeam, de sfaturile ei pentru mine, de grija ei de a ști că mă hrănesc, că mi-e cald, că mi-e bine.

De fapt, cred că bucuria bătrâneții ei era să ne facă bucurii nouă, nepoatelor, să ne vadă după ce ne ducea dorul, să viseze că doar lucruri frumoase urmează să ni se întâmple… E toamnă iar, toamnă era și când ne-am despărțit de ea. Aerul rece al dimineților de octombrie îmi amintește de mângâierea ei aspră, dar plină de iubire și o simt aproape.

CĂTĂLINA CRISTACHE  este absolventă de limbi moderne la Universitatea București și de masterat în comunicare la SNSPA, dar și de CARABELLA târgovișteană…