Povestea a fost scrisă demult, în decursul unor ani pierduţi printre degete, pagină cu pagină, într-o înşiruire fără noimă, a cărei ordine s-a născut din paradoxul şi ironia vieţii. Acum, rămasă îngheţată printre rândurile aproape şterse, frumos ornate cu o caligrafie atentă, ea sălăşluieşte întemniţată pe veci pe foile a căror singură vină este că au acceptat neştiutoare să ducă povara şi mizeria sensurilor adânc înrădăcinate în cuvintele ce par desprinse din alte timpuri. Iar timpul perfid a devenit, cu fiecare clipă ofilită, o imagine hidoasă a propriei metamorfoze maligne din unitate de măsură în unitate de tortură. Ca un vierme, s-a înfipt nemilos în carne, smulgând în drumul lui sfredelit bucăţi de suflet.

Îndreptarea faptelor ce au provocat atât de mult chin interior este imposibilă şi inutilă totodată. Nu ar mai folosi nimănui şi la nimic să spun că altruismul premeditat este infinit mai rău decât egoismul sincer şi asumat, măcar pentru simplul motiv că presupune o amplă ipocrizie disimulată sub forma unei false bunăvoinţe.

Prezentul perpetuu în care am senzaţia că mă înec primeşte, când şi când, un junghi din trecut, semn că, oricât m-am străduit, nu am putut uita şi nu am putut ierta. Sau ordinea era cumva invers ? Trebuia mai întâi să iert ca să pot uita ? Nu mai ştiu şi nici nu cred că mai are rost să mă mai întreb tocmai acum. Privesc în urmă şi ştiu că singura îndreptare posibilă se mai poate contura doar în imaginaţia mea. Cele ce nu mai pot fi schimbate rămân strâmbe pe vecie. Este prea târziu, pentru mine şi pentru ceilalţi. Rănile s-au vindecat greu, lăsând în urma lor cicatricea diformă a suferinţei. Cine mai are răbdare să citească, după ce povestea se va fi încheiat, îndreptarul patimilor rămas ca un apendice hidos atârnat de carcasa goală a deşertăciunii ? Poate doar cineva răzleţit de turmă va fi mânat de o curiozitate inexplicabilă şi va dori să vadă ce se ascunde după acea ultimă pagină golaşă, rămasă ca un epitaf al unei vieţi scoasă din matca ei firească şi purtată pe coclauri sinuoase şi pline de oprelişti. Sau poate cineva cuprins de o dorinţă masochistă va dori să afle dacă povestea putea avea un alt final, decupat din filme proaste, în care toată lumea trăieşte fericită până la adânci bătrâneţi doar pentru a-şi lua fericirea iluzorie pe celălalt tărâm.

Reluată pe capitole, pe fragmente disparate, disecată în fraze, propoziţii şi cuvinte răzleţe, istoria îşi dă pe faţă arama imposibilităţii de a se aranja frumos în pagina destinului, pe care nu l-a putut înfrunta şi nici nu l-a înţeles pe deplin niciodată. Povestea a fost scrisă. E un adevăr ce nu mai poate fi schimbat nici cu preţul sângelui, ci doar în închipuirea obosită a minţii ce abia acum se limpezeşte. Din hăţişul trecutului, în care bălăriile au crescut înalte, lumina nu mai răzbate. Întunericul a căzut greu, acoperind hulpav totul. Bâjbâi pipăind conturul unor sentimente ce îşi dorm somnul de veci, încercând să ajung la limanul împăcării cu mine.

PETRICĂ STOICA este absolvent al Facultății de Litere, de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, profesor, traducător și, cum zice, scriitor de ocazie, cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu sine însuși…