Cineva spală cu mopul pardoselile de gresie din toată casa. Suflă cam greoi, pentru  că a spălat și treptele ce urcă la etaj. Îi bate inima repede, dar nu o ia în seamă, ce dacă e bolnavă?
Cineva stă în fața oglinzii și șovăie în a alege colierul pe care vrea să îl poarte la rochia turcoaz și anticipează seara minunată pe care o va petrece într-o vilă somptuoasa cu prietenii și oamenii de afaceri cunoscuți ai soțului.

Zâmbește. Își va pune perlele naturale, scumpe, care nu vin din crescătorii. Nu, nu le pune, pentru că toantele astea parvenite nu le pot deosebi de unele făcute din sticlă și se vor lăuda cu strasurile lor, învârtindu-se cu paharul de șampanie în mână printre invitați. Pune un lănțuc simplu cu o inimă de rubin.

O ea și un el tocmai își conduc mama venită de la țară și care a stat câteva zile în noua lor casă. Spre stația de troleibuz o duc, să ajungă la gară. Trenul pleacă peste două ore, dar mama e nerăbdătoare să ajungă pe peron la timp. Nu îi place să meargă cu autoturismul lor, e prea elegant pentru ea, femeie învățată mai degrabă cu căruța. Așa sunt bătrânii.

Pe un scaun, aplecat puțin, cineva își meșterește undițele, vrea mâine să plece devreme la baltă, să prindă pește. Într-o altă parte, o alta parte a unui alt oraș, într-o odaie, pe o canapea, o tânără stă și citește o carte și gândul îi fuge spre personajul care este chiar autorul.
Undeva, peste drum de mine, se aude o cerșetoare tânără. În mersul ei agale, rotindu-și ochii spre etajele blocurilor, vrea să vadă dacă îi aruncă cineva un bănuț.

Plânge un copil parcă, sau țipă o femeie? Ah, e doar vântul serii… Mâine e duminică.