De când mă știu, am fost atentă la oamenii din jurul meu, am apreciat ce era de apreciat, ce nu mi-a plăcut am păstrat în mintea mea, știind prea bine că unele lucruri nu se strigă în gura mare. De când mă duceam cu bunica la pâine, deci pe la vreo 4-5 ani, am putut observa nefericirea din ochii unora care, dimineața, la ora 8, luau prima gură de bere, iar seara, când stăteam la măsuța din grădină, îi putem vedea trecând pe stradă sprijinind gardurile și murmurând ceva ce nu puteam înțelege.

Acum, lucrurile au rămas neschimbate pentru mine. În continuare văd nefericirea și sărăcia învârtindu-se pe lângă mine și, uneori, simt cum mă sufocă. La metrou e cel mai rău, aici poți vedea oameni din toate păturile sociale, mai bogați, mai săraci, foarte săraci, fără case, cum încearcă să trăiască și cum speră că vor găsi, cândva, același lucru pe care cu toții îl căutam – fericirea sau, cel mult, liniștea sufletească. Bătrâna care vinde ghiocei la gura de metrou îmi rupe, la propriu, sufletul în două. Este îmbrăcată sărăcăcios, iar în picioare are șosete de lână și papuci din plastic. De când s-a mai încălzit afară și au apărut ghioceii, am tot văzut-o cum se roagă de oamenii care trec pe lângă ea să-i cumpere florile. În metrou e și mai rău, oamenii vorbesc singuri, fac gesturi de neînțeles, unii râd, alții plâng, încercând să se ascundă de privirile curioșilor care, ciudat, uneori zâmbesc în fața unei astfel de nefericiri.

De curând, cineva m-a întrebat de ce nu pot scrie și despre lucruri mai vesele, având în vedere că am o viață frumoasă și că sunt înconjurată de persoane cum rar întâlnești. Ei bine, din respect pentru cei mai nefericiți dintre noi, prefer să păstrez strict pentru mine lucrurile care mă fac fericită. Dacă închid ochii și-mi duc mâna la inimă, pot simți toți oamenii care au trecut pe lângă mine și toate privirile pierdute pe care le-am văzut până la 23 de ani și, oricât aș încerca să fac abstracție de la astfel de lucruri, nu pot. În același timp, dacă nu vreau să mă scufund și eu în acest vas imens, plin ochi cu nefericire, uneori e bine să-mi imaginez că… totul e bine. Trebuie doar să trag aer în piept și să-mi spun că sigur există cineva care are grija de noi, de fiecare în parte, exact așa cum suntem, unii mai fericiți, alții mai triști. Până la urmă, nu cu toții sperăm la asta?

ANDREEA  GHICA  este absolventă a Facultății de Litere – Universitatea București, dar și a Colegiului Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…