De regulă, titlurile de tipul acesta subliniază fie o relaţie de mare iubireală plină de tragism (vezi “Romeo şi Julieta”, “Tristan şi Isolda”, eventual – că aşa mă bătu gându’ – Pelinel şi Borcea), fie una de opoziţie (“Părinţi şi copii”, “Soţi şi soţii”, Bahmu, Prigoană şi pliciul de muşte etc.). În cazul de faţă, titlul îmi sugerează, nu ş’ de ce, cuplurile de comici vestiţi ai ecranului: Stan şi Bran, Pat şi Patachon, Lolek şi Bolek, Chip şi Dale. Minus partea realmente distractivă a situaţiunii.

Am revenit după o scurtă pauză de tras aer în piept şi de meditat dacă sunt au ba în stare să scriu fără să mă enervez. Sunt. Mă sună de curând o verişoară, ca să mă-ntrebe, jumate isterică, jumate deprimată, dacă mi se pare normal ca un copil de clasa a V-a să aibă facebook, telefon de ultimă generaţie şi whatsapp-uri d’alea, de nu ştiu eu bine la ce folosesc, că, dacă vrei să vorbeşti cu cineva, e mai rapid să suni personul decât să ataci tastă după tastă. Nu mă lansez în discuţii ca o torpilă, ci las femeia să se manifeste, ca să am o privire de ansamblu asupra cazului. Aflu chestii care mă lasă cu gura uşor întredeschisă, căci în cei douăzeci şi şase de ani ai mei la catedră nu mi s-a întâmplat nimic asemănător, nici la gimnaziu, nici la liceu (la, li, la, le, habar n-am cum să fac să sune ca lumea). Să fiu eu mai norocoasă, ca profesor şi ca mamă, sau să fi reuşit doar să gestionez mai bine criza? Nu prea ştiu.

Aşadar, verişoară-mea nu ştie dacă să-i facă sau nu fetei cont de Fb, în condiţiile în care toţi colegii acesteia au aşa ceva şi se contactează în timpul liber, de numa’, numa’. La şedinţa cu părinţii, când a spus că ei nu i se pare firesc ca odraslele de 10-11 ani să fie posesoare de ultimă tehnologie telefonică şi să piardă vremea cu discuţii despre toate zăpăcelile în loc să citească o cevaşilea acolo, măcar anunţurile de la mica publicitate sau revista pescarului amator, o mamiţă mai în pas cu vremurile, se pare, a întrebat-o ironic din ce cotlon a apărut. Astălaltă, desigur, a turbat şi i-a dat o replică, dar una peste alta, a reieşit că verişoara e demodată şi cam tembelă, incapabilă să priceapă atât nevoile arzătoare de comunicare în văzul public, cu prescurtări şi greşeli de ortografie, ale tinerei şi progresistei generaţii, cât şi legitimitatea dorinţei sale de a posta poze artistice, care îi demonstrează personalitatea mai strongă, vorba aceea, decât cafeaua solubilă de la orice firmă. O mamă niţeluş mai modernă decât verişoară-mea, spune că ea a găsit o cale de mijloc, de care e mândră nevoie mare: i-a dat fiicei o cărămidă de mobil fără internet şi alte alea. La următoarea şedinţă s-a dovedit că ideea n-a fost prea bună: rămânând de serviciu în clasă în timpul orei de sport şi având sarcina de-a păzi hainele, ghiozdanele şi alte piese de harnaşament, copila a luat telefonul unei colege, a descărcat ea ştie ce,  iar desfăşurătorul detaliat cerut în urma facturii de două milioane a dezvăluit vinovatul. Vorba lui Caragiale: “Cine, cine a tras semnalul de alarmă?”

La un moment dat, în discuţia dintre părinţi intervine, timidă şi aeriană, diriginta; eu am crezut iniţial că părinţii aceştia se adună singuri, prea aveau vreme să-şi dea replici, dar se pare că era printre ei şi un spirit călăuzitor. Spiritul le spune că există nişte problemuţe, nu problemoaie, la ore, căci elevii îşi dau mesaje şi le ţiuie aparatele, automat nu sunt atenţi la predare etc. Tonul este ezitant, parcă şi-ar cere scuze că există pentru a ciobi aura părinţilor, care o privesc duşmănos. Cum să arunci asemenea acuze asupra unor copii de familie bună? Aflu de la bulversata verişoară că sunt ore la care elevii pornesc hai-hui din bancă, dar nu ştiu de ce eu resimt doar nostalgia după vremurile când copiii îşi aruncau bileţele cocoloşite, nu SMS-uri, MMS-uri şi alte “euri” d-astea. Mă întreb, pe de altă parte, cum de acceptă profesorii un astfel de comportament, cum de sunt aşa Zen, însă enigma e dezlegată rapid, chiar fără să întreb: sunt copii din familii cu mari posibilităţi financiare, care fac reclamaţii pe bandă rulantă dacă vreun profesoraş d-ăsta anonim şi cu 3-400 de euro salariu mişcă-n front, ameninţă că-şi retrag geniile de la şcoala neprietenoasă. Chestii din astea vesele, care demonstrează încă o dată că profesorul este un neica nimeni şi că norocoşii zilei nu dau prea multe parale pe el. De altfel vedem frecvent la ştiri cum o ticăloasă fără har pedagogic a ţipat la un elev sau cum un ticălos fără metodă a făcut o criză de isterie în clasă, Doamne iartă şi păzeşte! Iar ştirista anunţă tranşant că nervozatul n-are ce căuta la catedră. Mda, corect.

Se pare că şi moda e altfel la capitalie faţă de provincie, întrucât colegele nepoatei mele au deja, la clasa a V-a, şuviţe de culori extravagante şi sprâncene pensate. Ca o consecinţă firească, verişoară-mea constată la un moment dat, pe când se deda la nişte fracţii din temă, că aia mică, pentru a fi şi ea în rândul lumii cu ştaif, îşi răsese sprâncenele. I-am spus că e vina ei, fiindcă o mamă responsabilă lasă copilului o pensetă la îndemână, aşa, în caz de ceva. Luată la bani mărunţi, puştoaica s-a pus pe jelit şi-a mărturisit că n-are prietene în clasă, că ea nu e populară ca altele (ale dracului filme americane despre adolescenţi!), că i se spune că e tocilară. E uimitor că drăgălaşii ăştia habar n-au de nimic, dar ştiu ce-i ăla tocilar, ceea ce este un alt pumn peste gura mea păcătoasă, care turuie ca proasta-n târg că n-au copiluţii vocabular dezvoltat. Conversaţia a durat mult, dar mă simt deja aiurea; se ştie  cum stau lucrurile cu şocul posttraumatic. Bărbatu-meu, care mi-a mărturisit că n-ar rezista două zile la catedră, îmi citeşte de pe net: “Elevii de la Monet se simt discriminaţi şi au ieşit în stradă: un profesor a venit cu o maşină de 50000 de euro.” Râd mânzeşte. El râde sănătos, ca omul care n-are griji generate de sistemul de învăţământ şi nici întâlniri dubaşe cu părinţi care cred că ei au toate drepturile şi proful deţine doar obligaţii (nu obligaţiuni).

Date fiind spusele anterioare, aşa rahitice cum au fost ele comparativ cu obezitatea problemei, mi-aduc aminte de o replică din finalul unui film pe care-l iubesc. Contextul era diferit acolo, dar frumuseţea acelor vorbe mă urmăreşte: “Admir oamenii care plantează copaci la umbra cărora ştiu că nu se vor odihni niciodată”. Iată o definiţie frumoasă pentru mulţi profesori, care trec zi de zi prin toate muncile lui Hercule.

MIHAELA MARIN  este profesoară la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…